Meditatia zilei - Inaltarea Domnului

[altmariustotal catolic]

ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

http://www.arcb.ro/index.php?option=com_eventlist&view=details&...

Fap 1,1-11, Ps 46, Ef 1,17-23, Mt 28,16-20

Muntele Măslinilor are trei piscuri, trei vârfuri. Pe vârful din mijloc, mai înalt decât celelalte două, s-a înălţat Cristos la cer, ne spune tradiţia. Un scriitor de la începutul Bisericii, sfântul Ieronim probabil, ne spune că Mântuitorul, înălţându-se la cer, şi-a lăsat urmele picioarelor imprimate, săpate pe piatra, pe stânca pe care picioarele lui stătuseră înainte de a părăsi pământul. La această minune făcea aluzie proorocul Zaharia când spunea: „În ziua aceea, vor sta picioarele sale pe Muntele Măslinilor, care se află la Răsărit de Ierusalim”. Acele urme lăsate în piatră au fost obiectul unei mari devoţiuni pentru creştinii ce vizitau Locurile Sfinte. „Se văd urmele ultimilor săi paşi”, zice sfântul Augustin, „şi aceste urme sunt adorate chiar în locul unde picioarele sale s-au aşezat pentru ultima dată şi de unde Cristos s-a ridicat în văzduh spre a se înălţa la cer”. Aceste urme se văd şi astăzi şi creştinii le venerează încă.

Când Titus a asediat Ierusalimul, armata romană a fost cantonată multă vreme pe Muntele Măslinilor, dar nici picioarele soldaţilor, nici copitele cailor n-au putut să şteargă acele urme ale picioarelor lui Cristos. Împărăteasa Elena, în semn de cinstire a acestui loc sfânt, a ridicat o biserică uriaşă. Dar când să se pună cupola bisericii, nu s-a putut. O forţă nevăzută îi împingea la o parte pe cei ce voiau să pună deasupra acoperişul. Când s-a încercat să se aşeze o placă de marmură peste urmele sfinte ale picioarelor Mântuitorului, de asemenea, nu s-a putut. Aceeaşi forţă o dădea la o parte. De aceea, a trebuit să fie lăsat descoperit locul de pe pământ unde s-au aşezat pentru ultima dată picioarele Mântuitorului.

Să mergem şi noi în ziua de astăzi, cu mintea noastră, pe Muntele Măslinilor, să privim urmele picioarelor Mântuitorului şi să scoatem câteva învăţături. Prima învăţătură va fi aceasta: o dorinţă mare, înflăcărată, fierbinte a inimii după cer, după acel loc de fericire unde s-a înălţat Isus, care să ne însoţească mereu în călătoria noastră pe pământ. După înălţarea lui Isus, Apostolii şi cei de faţă au rămas cu ochii îndreptaţi în sus, nu-i mai puteau coborî; îl văzuseră câteva clipe în strălucirea sa şi nu-şi mai puteau desprinde ochii de locul de unde dispăruse Isus, încât au trebuit să vină doi îngeri şi să le spună: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind în sus?” Acelaşi lucru să-l facem şi noi: să nu privim numai în jos, numai spre noroiul acestui pământ, ci mereu privirea noastră să fie îndreptată spre cer, acolo unde Cristos, în toată strălucirea sa, se află la dreapta lui Dumnezeu.

Se spune că vulturul, când vrea să-şi înveţe puii să zboare, ia în cioc o bucată de carne şi se înalţă sus, tot mai sus, iar puii dau din aripi, se ridică după mama lor, se desprind de la pământ, învaţă să zboare, se obişnuiesc cu înălţimile. Cristos, înconjurat de strălucire, se înalţă azi sus, tot mai sus; privind spre el, inimile Apostolilor au fost răpite spre înălţimi, încât ochii lor nu mai puteau coborî, uitaseră că sunt pe Pământ. Strălucirea lui Cristos, care se înalţă la cer, să desprindă şi inimile noastre de la pământ şi să ni le înalţe spre cer. Numai aşa, cuvintele pe care le rostim la sfânta Liturghie: „Sus inimile, le avem la Domnul!”, nu vor fi o minciună, ci o rugăciune adevărată. Vreţi să vă faceţi o idee despre cât de mare e strălucirea lui Cristos care ne aşteaptă în cer? Ascultaţi un exemplu: la 25 noiembrie 1856, a murit o femeie sfântă, un înger de bunătate şi de dragoste – Margareta, mama sfântului Ioan Bosco. După patru ani de zile, într-o zi de august, pe la amiază, sfântul Ioan Bosco, trecând prin apropierea unei biserici, la un colţ de stradă, se trezeşte deodată în faţa mamei sale.

„- Mamă, dumneata, aici, dar n-ai murit? – exclamă el.
- Ba da, am murit, dar trăiesc – răspunse ea.
- Eşti fericită?
- Da, nespus de fericită.
- Ai intrat în cer imediat după moarte?
- Nu, am trecut şi eu prin focul Purgatoriului.
- Şi acum, adăugă Don Bosco, spune-mi şi mie despre bucuriile de care ai parte în cer.
- Nu pot să te fac să le înţelegi, copilul meu.
- Dar nu poţi să-mi dai măcar un semn, să mă faci să simt măcar o picătură din fericirea de care te bucuri?
- Da, acest lucru îl pot face”.

Şi în clipa aceea, Don Bosco o văzu pe mama sa cum îşi schimbă înfăţişarea: o lumină orbitoare o înconjură în mătase şi aur, fruntea sa a luat o înfăţişare de maiestate sublimă, buzele i se deschiseră să cânte. Dar ce cântec ieşi de pe buzele ei! Parcă erau o mie de voci şi o armonie, încât l-a făcut pe Don Bosco să-şi iasă din simţuri. Ultimele cuvinte ale mamei au fost acestea: „Te aştept în Paradis”. Dacă atât de mare e strălucirea unei sărmane femei care ajunge în cer, cât de mare nu este strălucirea lui Cristos, a unui Dumnezeu în ceruri! Nu ne mai mirăm că Apostolii, văzându-l pe Cristos pentru câteva clipe înălţându-se la cer în toată strălucirea sa, nu şi-au mai putut dezlipi ochii de locul unde dispăruse Isus; acolo ar fi rămas şi ar fi murit de foame cu ochii la cer, dacă cei doi îngeri n-ar fi venit şi nu i-ar fi alungat la treburile şi la ocupaţiile lor de fiecare zi. Cristos, din strălucirea sa, ne spune aşa cum i-a spus sfântului Ioan Bosco mama sa: „Vă aştept pe toţi în Paradis, căci vreau ca, acolo unde sunt eu, să fie şi ucenicul meu”.

Dar pentru a ajunge la Cristos, în cer, nu este de ajuns să avem privirile mereu aţintite spre cer. Trebuie să ne merităm locul din cer printr-o viaţă de jertfă, de înfrângere, de luptă cu răul, cu păcatul, cu ispitele; pentru cei laşi, indiferenţi, care nu ştiu de biserică, locul pregătit de Cristos în cer va rămâne gol, neocupat pentru toată veşnicia. V-aţi întrebat vreodată pentru ce Cristos a ales piscul acestui munte spre a se înălţa la cer? De ce nu s-a înălţat din Ierusalim, de pe un loc drept, dintr-o piaţă, dintr-o curte, dintr-o grădină publică, cu copaci, cu flori? A ales un munte. Spre vârful acestui munte nu ducea un drum larg, neted, asfaltat, cu copaci şi flori pe margini, ci o cărare îngustă, care şerpuia printre stânci, acoperită cu pietre colţuroase, astfel încât, urcând pe această cărare, Isus, când a ajuns în vârful muntelui de unde s-a înălţat la cer, era obosit de urcuş, gâfâia din greu, picioarele şi mâinile îi sângerau din cauza stâncilor şi pietrelor colţuroase printre care se căţărase. A ales Cristos acest loc pentru a ne învăţa că, dacă vrem ca patul de moarte să fie pentru noi un loc de unde să ne înălţăm la cer, viaţa noastră trebuie să fie un urcuş greu spre desăvârşire, spre sfinţenie, că în viaţa noastră nu trebuie să umblăm pe drumul cel larg, neted, asfaltat, cu copaci şi flori pe margini, care duce la osândă, ci că trebuie să mergem pe cărarea cea strâmbă, care şerpuieşte printre stânci colţuroase ce ne însângerează mâinile şi picioarele, pe cărarea care duce la mântuire. Cristos s-a înălţat la cer ca să ne pregătească nouă un loc. Vai nouă dacă, din vina noastră, acest loc rămâne neocupat! Aşa cum spunea predicatorul la misiuni pentru osândiţii din Iad, cel mai greu chin, mai greu decât focul care îi arde, este acesta: osândiţii vor vedea locul pregătit lor în cer, pe care l-au pierdut din vina lor, vor fi atraşi să-l vadă, să-l iubească pe Dumnezeu, şi nu vor putea: dacă pierdem o sută de lei, nu mai dormim nopţi întregi; dacă ne moare o oaie sau o vacă, ni se umflă ochii de plâns.

Când am fost ultima dată la Bucureşti cu trenul, s-a urcat la Bacău o echipă de fotbal. Jucaseră la Bacău şi pierduseră meciul. Dar până la Bucureşti, unul nu a scos un cuvânt, au stat cu ochii în jos, parcă o stâncă le apăsa inima. Acum vreo două luni, aţi văzut poate la televizor meciul de handbal cu Iugoslavia. Din cauza unei greşeli a arbitrului, românii au pierdut meciul la diferenţă numai de un punct. Şi l-aţi văzut pe Cristian Gaţu, unul dintre judecători, ieşind de pe teren. Ce va fi pentru un osândit, când va vedea după moarte locul pregătit lui în cer, pe care l-a pierdut? Cu ce fel de lacrimi va plânge?

Sfântul Ştefan a fost cel dintâi care l-a văzut pe Cristos în ceruri, la dreapta lui Dumnezeu. În timp ce călăii aruncau cu pietre asupra lui, el exclamă: „Iată, văd cerul deschis şi pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu!” De ce stând în picioare, şi nu stând jos? Ne explică sfântul Grigore cel Mare: „Aţi asistat vreodată la un proces? Aţi văzut că, la un proces, judecătorul stă pe scaun, în schimb, avocatul, în timp ce apără un inculpat, stă în picioare. Cristos înălţat la cer nu ne e judecător, ci apărător. De aceea, păcatele făcute în trecut să ne împingă la căinţă, şi nu la disperare, căci avem în cer un avocat pe lângă Dumnezeu, este Isus Cristos, apărătorul nostru la Tatăl”. Aceasta este lecţia cea mare pe care ne-o dă sărbătoarea de azi – să trăim cu picioarele pe pământ, dar cu ochii şi cu inima în cer. N-aţi călătorit niciodată cu un vapor, dar ştiţi ce fac cei care călătoresc luni de zile pe un vapor? Când se apropie de port, sunt cuprinşi de un fel de febră; marinarii abia că mai pot să-şi facă datoriile; unii privesc în direcţia portului şi nu-şi mai pot desprinde ochii de acolo; alţii se îmbracă cu hainele cele mai bune, alţii vorbesc singuri, alţii plâng, dau în neştire din mâini şi picioare, umblă agitaţi pe puntea vaporului. Când se zăreşte portul, se observă pe ţărm chipurile mamelor, ale copiilor, ale părinţilor, ale prietenilor, întind mâinile, îi strigă pe nume şi e nevoie să se facă pe vapor nişte balustrade înalte, ca cei de pe vapor să nu sară în apă de nerăbdare.

Viaţa noastră e o călătorie pe un ocean. Cu fiecare zi, cu fiecare clipă trăită, ne apropiem un pic de portul mântuirii veşnice, acolo ne aşteaptă părinţii, fraţii, surorile, prietenii noştri. Aceeaşi febră, aceeaşi dorinţă fierbinte să ne cuprindă inimile, cu cât ne apropiem mai mult de ţărmul veşniciei. „Fraţilor”, ne îndeamnă sfântul Paul, „gândiţi-vă la cele de sus, căutaţi cele de sus, şi nu cele de pe pământ”. Amin.

Pr. Claudiu Dumea