Meditatia zilei - 6 august 2020

[altmariustotal catolic]

Ier 31,31-34; Ps 50; Mt 16,13-23

Citim astăzi textul care poate este culmea, piscul întregului Vechi Testament, adică oracolul despre noua alianţă, în „Cartea mângâierii” lui Ieremia. Această profeţie arată o inspiraţie profund religioasă, de o puritate perfectă. Există şi alte oracole care promit intervenţia pozitivă a lui Dumnezeu, eliberarea poporului, însă amestecă perspectivele unei prosperităţi pământeşti, bogăţiile materiale cu acela al raportului cu Dumnezeu. Aici, însă, totul este centrat pe relaţia personală cu Dumnezeu. Alianţa nouă va fi mult diferită de aceea de pe Sinai, o spune Dumnezeu însuşi: „Nu ca alianţa pe care am încheiat-o cu părinţii voştri când i-am luat de mână şi i-am scos din ţara Egiptului”. Care sunt diferenţele?

Prima diferenţă este că pe Sinai legile au fost scrise pe table de piatră, au fost legi externe, care nu schimbau inima omului. Şi când inima omului este rea, la ce servesc legi chiar foarte bune? Servesc numai la trezirea dorinţei de a le încălca B o spune sfântul Paul în Scrisoarea către Romani. Când inima omului este rea, ajunge să spui: „Să nu faci asta!”, ca să apară dorinţa de a face tocmai aşa. Însă în noua alianţă, marea noutate este că legea va fi scrisă înăuntru, în inima omului: „Voi pune legea mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor”. Asta vrea să spună că legea lui Dumnezeu va fi cuprinsă în dorinţa de iubire, deoarece voinţa lui Dumnezeu este întotdeauna o voinţă de iubire. Dumnezeu nu comandă pentru a oprima, pentru a constrânge persoanele, ci pentru a stabili cu ele un raport de iubire. Este vorba, deci, despre o lege acceptată de bunăvoie. Când legea este scrisă în extern, relaţia cu Dumnezeu nu este profundă, dar dacă legea este scrisă în inimă, raportul cu Dumnezeu devine perfect: „Atunci eu voi fi Dumnezeul lor şi ei voi fi poporul meu”. Această promisiune se găseşte de mai multe ori în Vechiul Testament, dar întotdeauna ca o promisiune ce nu putea fi împlinită, tocmai pentru că inima poporului nu era sinceră cu Dumnezeu şi, deci, nu era posibil un raport reciproc. O dată cu noua alianţă, există această intimitate reciprocă, deoarece nu este vorba despre un fel de pact între un popor şi Dumnezeu, ci de o relaţie personală a fiecăruia: „Nici unul nu-l va mai învăţa pe fratele său, zicând: Învaţă să-l cunoşti pe Domnul! căci toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare”.

Ce diferenţă faţă de situaţia timpului lui Ieremia! El era trimis să îndemne poporul, să-l implore, dar toate îndemnurile sale erau zadarnice. În noua alianţă nu va mai fi necesar nici un îndemn: va exista raportul, cunoaşterea personală a fiecăruia cu Domnul.

Şi aceasta este fondată pe ultima promisiune a lui Dumnezeu: „Eu le voi ierta nelegiuirea şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatul lor”. Noua alianţă se fondează pe milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu, o milostivire care nu părea posibilă în timpul lui Ieremia.

Dar Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi găseşte întotdeauna mijlocul pentru a propune din nou perfecţionarea comuniunii.

Textul profetic nu precizează în ce mod Dumnezeu ar putea să realizeze această alianţă: Isus o va revela. O alianţă cu Dumnezeu se stabileşte întotdeauna prin intermediul unui sacrificiu, printr-un act de mediere: Isus a oferit un sacrificiu B sacrificiul noii alianţe B foarte diferit de sacrificiile antice, deoarece a fost o ofertă personală, o oferă a inimii, a trupului, a sângelui, a întregii sale umanităţi.

Isus îl prevedea şi, în evanghelia de astăzi, deja îl anunţă ucenicilor: „Trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe, să fie ucis şi a treia zi să învie”. Cu misterul pascal al lui Isus, cu această jertfă perfectă, a fost încheiată noua alianţă. Şi Euharistia ne este dată pentru ca în fiecare zi să putem progresa în această nouă alianţă, să o putem primi mereu mai bine în inima noastră şi în viaţa noastră.