Meditatia zilei - 31 mai 2017

[altmariustotal catolic]

Sof 3,14-18 (sau Rom 12,9-16); din Ct 2; Lc 1,39-56

Înainte de toate, Maria ne învaţă să-l primim pe Domnul. Ea spune: „Sufletul meu preamăreşte pe Domnul” şi cuvintele sale corespund cu ceea ce David, strămoşul ei, a făcut pentru a primi arca lui Dumnezeu, pentru a o stabili în cetatea sa, Ierusalimul. David a adunat tot poporul, a transportat arca din Gat până în locul pregătit în Sion, şi aceasta a fost una dintre acţiunile sale cele mai importante, pe care a împlinit-o cu mare bucurie, el şi poporul său, Israel.

Este vorba, deci, de a-l primi pe Dumnezeu, de a-l pune la loc de cinste în viaţa noastră. Noi suntem mici, meschini, şi totuşi am fost chemaţi să-l primim pe Dumnezeu. Aceasta este cea mai frumoasă vocaţie a noastră; cea mai frumoasă, dar nu şi cea mai uşoară, deoarece noi dorim mai degrabă să fim slujiţi de Dumnezeu decât să-l primim în viaţa noastră. Există multe moduri de a primi persoanele, şi în multe cazuri nici măcar nu putem vorbi despre o adevărată primire. Dacă un comerciant merge din casă în casă pentru a-şi prezenta produsele sale, nu se poate spune că el a fost primit: el merge până la uşă pentru a fi refuzat sau pentru a încheia o afacere şi pentru a-şi ridica plata. Iată, acesta este modul în care noi îl primim uneori pe Dumnezeu: îl lăsăm să ajungă la uşă, îl întrebăm ce ne-a adus bun, căutăm să ne punem de acord pentru a obţine ceea ce ne interesează în acel moment. A-l ruga pe Dumnezeu rămânând totuşi închişi în preocupările noastre, în interesele noastre mai mult sau mai puţin egoiste, este acesta un mod de a-l primi? A-l primi pe Dumnezeu înseamnă să-i dăm primul loc, primindu-l nu ca pe unul de care voim să ne servim, ci ca pe unul căruia voim să-i dăm toată onoarea, cinstea care i se cuvine; şi să-l primim cu bucurie, cu cântece de veselie, dansând, aşa cum a făcut-o David.

Este adevărat că, pentru a-l primi pe Dumnezeu, trebuie să ne deschidem inima, să trecem peste limitele şi blocajele noastre. Chiar şi aşa, întotdeauna este un lucru extraordinar să-l putem primi în noi pe creatorul universului, pe Dumnezeu cel Imens, şi dacă acest lucru este posibil, este posibil numai datorită harului său. Tocmai pentru acest motiv trebuie să ne deschidem larg întreaga noastră fiinţă în faţa celui care vine, în dorinţa de a-l sluji, de a-i aduce cinste şi preamărire.

Aşa l-a primit Maria pe Domnul, nu pentru a se folosi de el, ci pentru a se pune în slujba sa, ba chiar pentru a-i cânta şi a-l lăuda. Bucuria ei este semnul că primirea pe care ea i-a făcut-o a fost generoasă, completă, totală. A-l primi pe Dumnezeu pentru a-l sluji este deja un lucru foarte frumos, dar fără acea bucurie a sufletului care se revelează prin cântec, primirea nu ar fi încă vrednică de Dumnezeu. Maria îl primeşte, deci, pe Dumnezeu cântându-i laude: „Sufletul meu preamăreşte pe Domnul”.

În al doilea rând, Maria, şi împreună cu ea Elisabeta, ne învaţă să-i primim pe alţii.

Ca să poţi primi pe cineva, trebuie să ieşi din tine. Maria iese chiar şi fizic din casa ei, porneşte la drum, face o călătorie pentru a merge spre Elisabeta. Chiar şi Elisabeta iese din ea însăşi pentru a o primi pe Maria, pentru a o recunoaşte în această tânără femeie care vine în casa ei pe mama Domnului, pentru a recunoaşte că ea este plină de har: „Binecuvântat este rodul trupului tău! Fericită eşti tu, care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul”.

Maria simte că este cu adevărat primită de Elisabeta şi, la rândul ei, a primit cuvântul îngerului cu privire la verişoara sa şi merge la ea ca la o persoană care a fost binecuvântată, la rândul ei, de Dumnezeu. A-i primi pe ceilalţi înseamnă a recunoaşte ceea ce Dumnezeu operează în viaţa lor, a-i accepta cu vocaţia lor profundă. Chiar şi aceasta recere un efort pentru a ieşi din noi înşine şi pentru a ne deschide sufletul în aşa fel încât să nu-i privim pe ceilalţi în conformitate cu perspectivele noastre, ci cu planul pe care Dumnezeu îl are cu ei, un plan care poate avea pentru noi dimensiuni nebănuite.

Înţelegem, prin urmare, că a-l primi pe Dumnezeu şi a-i primi pe ceilalţi sunt două lucruri care se condiţionează reciproc. Îi primim pe alţii numai dacă îl primim pe Dumnezeu, cel care, la rândul său, ne deschide inima faţă de ceilalţi; îl primim cu adevărat pe Dumnezeu numai dacă suntem dispuşi să-l primim în ceilalţi, recunoscând planul lui Dumnezeu care se împlineşte în ei, recunoscând glasul său care ajunge la noi prin intermediul lor. Dacă rămânem închişi în noi înşine, putem chiar să ne facem iluzia că suntem în Dumnezeu, că l-am primit, în timp ce, în realitate, gândurile noastre, preocupările noastre ne împiedică să ne deschidem inima în faţa nevoilor celuilalt, ne împiedică să vedem în ceilalţi acţiunea lui Dumnezeu şi, în definitiv, a-l primi cu adevărat pe Domnul.

Să-i cerem sfintei Fecioare ca ea să ne deschidă larg inima pentru a-l putea primi cu adevărat în noi pe Dumnezeu.