Meditatia zilei - 30 octombrie 2019

[altmariustotal catolic]

Rom 8,26-30; Ps 12; Lc 13,22-30

Evanghelia de astăzi ne dă impresia de severitate, Isus nu răspunde la întrebarea care i-a fost adresată: „Doamne, sunt puţini cei care se vor mântui?”, nu spune dacă sunt puţini sau mulţi, ci îndeamnă: „Daţi-vă silinţa să intraţi pe poarta cea îngustăY„. De ce nu răspunde? Din cauza unei preocupări pline de iubire. Cel care îl întreabă dacă cei ce se vor salva sunt puţini se situează într-un plan teoretic, de speculaţie, şi Isus nu vrea să-l lase în această atitudine statică, atitudinea celui care nu se implică, dar care se mulţumeşte să privească de departe. El vrea să determine în ascultători o reacţie, să-i facă pe aceştia să intre în iubirea lui Dumnezeu. În loc să se întrebe dacă vor fi puţini sau mulţi cei care se vor salva, este mai bine B şi aceasta este dorinţa inimii lui Isus B ca fiecare să se străduiască să intre în planul lui Dumnezeu, să corespundă iubirii care îl cheamă: în acest fel, cei ce se vor mântui vor fi mulţi.

„Sunt puţini cei care se vor mântui?” Dacă Isus ar fi răspuns: „Dimpotrivă, vor fi mulţi!”, ar fi rămas liniştiţi, spunându-şi: „Cei mântuiţi vor fi mulţi! Nu este cazul să ne îngrijorăm prea tare!”; dacă ar fi răspuns: „Da, vor fi puţini!”, ar fi rămas blocaţi: „Dacă sunt puţini, eu nu voi fi, cu siguranţă, unul dintre ei!”, şi ar fi ajuns să fie lipsiţi de încredere şi de generozitate. Isus, însă, nu vrea nici prima, nici a doua atitudine. El doreşte să aprindă în noi focul iubirii şi să ne angajăm în a corespunde cu toate puterile noastre la iubirea lui Dumnezeu.

„Daţi-vă silinţa să intraţi!” Iubirea plină de preocupare l-a făcut să spună aceasta; dacă nu ar fi dorit ca toţi să intrăm, nu ar fi vorbit aşa. Şi tot iubirea sa a fost aceea care l-a făcut să pronunţe cuvinte severe pentru a ne arăta riscul la care ne expunem dacă nu urmăm inspiraţiile Duhului Sfânt din noi. El ne arată ce s-ar putea întâmpla, tocmai ca să nu se întâmple. Şi la sfârşit, s-ar spune că Isus lasă să iasă din inima sa arzătoarea dorinţă pe care o vede deja împlinită: „Atunci vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la ospăţ în împărăţia lui Dumnezeu”. Iată, deci: chiar în severitatea acestei evanghelii noi îl recunoaştem pe Isus, iubirea sa, dorinţa sa de a ne mântui, pentru care a venit să moară.

În Scrisoarea sfântului Paul către Romani contemplăm planul divin: „Pe aceia pe care i-a ştiut mai dinainte i-a şi predestinat să poarte chipul Fiului său”. Aşa se traduce de obicei, însă adevăratul sens este: „destinaţi să se asemene Fiului său”. E vorba despre Fiul său preaiubit, în care Dumnezeu şi-a pus toată iubirea sa, toată plăcerea sa, şi vrea ca noi să-i semănăm pentru a ne putea iubi, pentru a ne iubi în Cristos şi cu Cristos. Şi totul este orânduit pentru împlinirea acestui plan: „Toate le îndreaptă spre binele acelora care îl iubesc pe Dumnezeu”, care sunt chemaţi conform planului iubirii sale. Este un gând al lui Dumnezeu stabilit dintotdeauna: el ne-a „predestinat”, vrea să spună destinaţi de la început să ne asemănăm Fiului. „Pe cei pe care i-a predestinat i-a şi chemat; pe cei pe care i-a chemat i-a şi îndreptăţit; pe cei pe care i-a îndreptăţit i-a şi condus la mărirea sa”. Iată planul lui Dumnezeu pentru noi. Un plan care trebuie să trezească admiraţia noastră, surprinderea noastră, să devină în noi un izvor de încredere şi de generozitate constantă. Dumnezeu ne iubeşte, vrea să fim perfecţi, sfinţi, uniţi cu el într-o comuniune foarte strânsă. Şi el face tot ceea ce este necesar pentru ca planul său să devină realitate. Întotdeauna Dumnezeu se gândeşte la acest plan al său şi ne inspiră ceea ce trebuie să facem pentru a progresa pe această cale, ne dă forţa, ne dă lumina, ne dă dorinţa de a corespunde la darurile sale.

Un proiect aşa de grandios este evident în afara oricărei posibilităţi umane: noi nu putem pretinde să realizăm în noi asemănarea cu Isus. Dar Dumnezeu ne dă dorinţa şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru a exprima această dorinţă arzătoare: „Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite”. Aşa începe să se realizeze sfinţenia noastră, când ne dăm seama că ea este peste puterile noastre, şi-l lăsăm pe Duhul Sfânt să suspine în noi, pentru că suntem slabi, pentru că suntem săraci, dar cu o mare încredere prin care Dumnezeu, care ne-a predestinat la asemănarea cu Fiul său, vrea să lucreze în noi prin suferinţa dorinţei şi apoi în generozitatea împlinirii.

Să-i mulţumim Domnului pentru minunatul său plan cu privire la fiecare dintre noi şi să fim plini de bucurie şi de încredere că el îl va împlini dacă ne abandonăm lui.