Meditatia zilei - 30 mai 2013

[altmariustotal catolic]

TRUPUL ŞI SÂNGELE DOMNULUI

La 28 aprilie 1973, a murit la Toulouse, în Franţa, unul dintre marii filosofi ai timpurilor noastre, Jacques Maritain, evreu de origine, ateu convertit la catolicism. După convertire, pe când era profesor universitar, l-a invitat odată la masă pe un prieten al său. „Înainte de a ne aşeza la masă”, i-a spus filosoful musafirului, „să mergem să-i facem o vizită stăpânului casei”. „Cum”, s-a întrebat oaspetele, „faimosul filosof nu e proprietar aici? Locuieşte cu chirie?” Dar filosoful l-a condus într-o cameră unde se afla un tabernacol străjuit de o candelă aprinsă. A îngenuncheat şi i-a spus prietenului: „Aici, în fiecare dimineaţă, iau parte la sfânta Liturghie şi mă împărtăşesc, apoi plec să ţin cursuri la Universitate”. Dar musafirul a remarcat în apropierea tabernacolului un crucifix având pe cap o coroană uriaşă de spini. „De ce atâţia spini?” „Aceşti spini”, răspunse Maritain, „sunt simbolul păcatelor noastre, ale filosofilor stăpâniţi de prea multă mândrie”.

Aşezând alături de tabernacol o coroană uriaşă de spini, simbolul mândriei filosofilor, al acelora care nu admit decât ceea ce pricep cu mintea lor, filosoful exprima un adevăr pe care Biserica ni-l repetă în fiecare zi la Liturghie, după cuvintele Prefacerii, şi anume că Euharistia, transformarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos, e un mister al credinţei, e o realitate ce se bazează nu pe puterea de înţelegere a minţii, ci pe cuvântul lui Cristos şi pe atotputernicia sa dumnezeiască.

Chiar din momentul în care Isus a promis Euharistia, mândria minţii omeneşti s-a ridicat împotriva acestui mister. Am auzit în Evanghelia de astăzi că Isus le spune evreilor: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Dacă cineva mănâncă din pâinea aceasta, va trăi în veci. Pâinea pe care o voi da eu pentru viaţa lumii este trupul meu”. Evreii, raţionalişti, ripostează: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul lui să-l mâncăm?” Ba chiar şi mulţi dintre ucenicii lui, auzindu-l, au zis: „Prea grele sunt cuvintele acestea: cine poate să le înţeleagă?” Şi din ziua aceea, l-au părăsit. Văzându-se înconjurat doar de o mână de ucenici, Isus îi întreabă: „Vreţi poate să plecaţi şi voi?” Petru nu înţelegea nici el mai mult, dar pune cuvântul lui Cristos mai presus de propria sa judecată şi răspunde: „Doamne, la cine să mergem? Numai tu ai cuvintele vieţii veşnice”.

În continuare, în decursul veacurilor, au existat în Biserică oameni care, stăpâniţi de raţionalism, au refuzat să creadă în misterul Euharistiei. Astfel, în Evul Mediu, un oarecare Borengarius făcea ravagii în Biserică, învăţându-i pe oameni că Isus nu este prezent în sfânta Euharistie, deoarece acest lucru se împotriveşte minţii omeneşti.

Şi astfel, a apărut sărbătoarea de astăzi, a Trupului Domnului, sau Joia Verde, ca un remediu împotriva raţionalismului şi a necredinţei. Instrumentul din mâna lui Dumnezeu a fost o călugăriţă din Liège, în Belgia, fericita Iuliana de Montcornillon, care, într-un extaz, a văzut Luna pe cer strălucitoare, frumoasă, dar cu o mică pată întunecoasă într-o margine; i s-a dat de înţeles că din anul bisericesc mai lipsea o sărbătoare în cinstea sfintei Euharistii. Papa Urban al IV-lea a fost acela care, în anul 1264, a orânduit sărbătoarea Trupului Domnului, în care Biserica să-şi manifeste cu toată solemnitatea şi cu tot fastul posibil credinţa şi adoraţia faţă de Cristos prezent sub chipul pâinii şi al vinului.

Conciliul al II-lea din Vatican, vorbind despre Euharistie, spune aceste cuvinte: „Sfânta Euharistie conţine tot tezaurul spiritual al Bisericii, adică pe Cristos însuşi”. Cu alte cuvinte, în Euharistie e acel trup format în sânul feciorelnic al Mariei, e copilul care s-a născut la Betleem, e tânărul ce a muncit în atelierul lui Iosif până la vârsta de 30 de ani, e acel chip frumos şi acea gură care, cu cuvintele sale, fermeca mulţimile încât uitau de mâncare, sunt acele picioare ce au alergat după oiţele rătăcite pe drumurile arse de soare ale Palestinei, sunt acele mâini care au vindecat bolnavii şi au mângâiat copiii, e acel sânge cu care a stropit drumul dureros al Calvarului şi pe care l-a vărsat până la ultima picătură pe Cruce, e acel trup care a înviat glorios din morţi.

Cu câtă veneraţie înconjoară creştinii peştera în care s-a născut Fiul lui Dumnezeu, Iordanul în care a fost botezat, Grădina Măslinilor în care a asudat sânge, Calvarul unde a murit, cu cât respect sărută mormântul în care au fost depuse fragmente din Crucea pe care a murit sau spinii cu care a fost încoronat, cât de fericiţi sunt creştinii ce vizitează Locurile Sfinte, să aducă şi să păstreze puţină ţărână din pământul pe care Isus l-a călcat odinioară cu picioarele sale! Dar ce sunt toate acestea în comparaţie cu sfânta Euharistie, în care însuşi Cristos este prezent cu trupul, cu sufletul şi cu dumnezeirea sa, în toate bisericile de pe pământ!

Cu ani în urmă, când arabii stăpâneau Palestina, un grup de pelerini creştini au voit să viziteze la Ierusalim cenacolul. Dar musulmanii nu le-au dat voie să intre. Atunci, creştinii au auzit trăgându-se clopotele pentru Liturghie la o bisericuţă din apropiere. S-au îndreptat într-acolo, spunând: „Orice biserică e cenacolul unde Cristos e prezent şi îşi continuă Cina cea de Taină”. Euharistia este un cuvânt grecesc care înseamnă „aducere de mulţumiri”. E primul gând pe care ni-l inspiră sărbătoarea de azi – Euharistia –, de a-i mulţumi Domnului pentru că a venit în întâmpinarea celor mai profunde dorinţe a inimii noastre, aceea de a intra în contact cu Dumnezeu, de a se uni cu el, de a se îndumnezei.

Această radicală aspiraţie a inimii o exprimau Homer şi alţi poeţi din antichitate, care afirmau că Jupiter are un lanţ de aur miraculos şi puternic, cu care putea să ridice Pământul până la cea mai înaltă sferă a Universului, unde se afla locuinţa divinităţii, unindu-i astfel pe oameni cu divinitatea. Omul de astăzi, care nu mai crede în mituri, dar nici în Cristos, trăieşte cea mai dureroasă dramă posibilă, aceea a izolării, a ruperii de Dumnezeu; se simte ca un fir de praf pierdut în Universul nemărginit. Aşa se exprima, acum câţiva ani de zile, scriitorul necredincios Eugenio Montale, înainte de a se sinucide: „Se pare că nu mai sunt semne că Dumnezeu se ocupă de noi… Cauza acestei lipse de interes îmi este complet necunoscută… Nici nu ştiu măcar dacă are nevoie de noi”. Euharistia este lanţul de aur atotputernic cu care Cristos uneşte cerul cu Pământul, pe Dumnezeu cu omul: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, rămâne în mine şi eu în el”.

Şi un al doilea gând (pe care ni-l inspiră sărbătoarea de astăzi) este acela de a răspunde cu iubire la Taina Euharistiei, care este taina iubirii. Meditând la împrejurările în care Isus a orânduit Euharistia, sfânta Tereza a Pruncului Isus a lăsat să-i scape aceste cuvinte: „O, Isuse, dă-mi voie, în excesul meu de recunoştinţă, să-ţi spun că iubirea ta merge până la nebunie!” E ceea ce spusese mai înainte sfântul Ioan, vorbind despre cele petrecute la Cina cea de Taină: „Isus, iubindu-i pe ai săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt, adică până la ultima limită la care poate ajunge iubirea”. Atunci când cineva e pe patul de moarte, nu se mai gândeşte la cei pe care îi va părăsi curând, la soţie sau la soţ, sau la copii; durerile bolii şi ale agoniei, imaginea morţii apropiate, frica de judecată, groaza înmormântării îi absorb atenţia în aşa măsură, încât nu se mai poate gândi la nimic altceva. În cazul lui Isus, lucrurile s-au petrecut cu totul altfel: la el, iubirea a fost mai tare decât moartea, cum spune Sfânta Scriptură. Căci el, în ajunul morţii sale, pe când Iuda încasa banii vânzării, pe când oamenii îi pregăteau Crucea şi cuiele, se gândeşte nu la sine, ci la ai săi, pe care îi iubeşte, şi caută să le lase ceva ca amintire, înainte de a se despărţi de ai săi. Şi ce le lasă? Nu o jumătate din mantia sa, cum a făcut Ilie când şi-a luat adio de la Elizeu, după cum am auzit citindu-se zilele trecute la sfânta Liturghie, ci le lasă Euharistia, însuşi Trupul şi Sângele său. „Unde este păstorul care să-şi hrănească oile cu propriul său sânge?” – se întreabă sfântul Ioan Gură de Aur. „Dar ce zic eu de păstor? Sunt chiar multe mame care îşi dau copiii altor femei, ca să-i hrănească. Dar acest lucru Cristos nu l-a îngăduit, el însuşi ne hrăneşte cu propria sa carne, cu propriul său sânge”.

Iubirea şi intimitatea lui Isus faţă de cei care cred în el se manifestă şi prin faptul că Isus e prezent în mijlocul lor în cadrul unui ospăţ intim de familie. Astfel, întemeiază Euharistia în cadrul unei cine. Li se descoperă ucenicilor la Emaus, în timp ce stătea cu ei la masă, le apare celor 11 ucenici după înviere, în timp ce aceştia stăteau la masă; ia peşte fript şi mănâncă sub ochii lor. Sfântul Petru declară în public la Rusalii: „Noi am mâncat şi am băut împreună cu el după Învierea sa”. Momentul când se ia masa împreună e momentul cel mai intim, când întreaga familie se adună laolaltă, toţi se simt bine, discută, schimbă păreri. Masa în familie e o scenă cu totul deosebită de cea care se vede într-o cantină sau într-un restaurant, unde fiecare mănâncă pe cont propriu, nu-l cunoaşte pe cel de alături, e absorbit de propriile sale gânduri, nu discută cu ceilalţi. Euharistia, Liturghia e un ospăţ în care cei ce ne adunăm în jurul lui Isus formăm o singură familie. Ne spune sfântul Paul (în a doua lectură a Liturghiei de astăzi): „Deoarece este o singură pâine – pâinea sfintei Euharistii – noi toţi, deşi mulţi, formăm un singur trup”. Nu avem dreptul să participăm la ospăţul sfintei Euharistii câtă vreme purtăm ură, supărare în inimă unii pe alţii, ne întoarcem spatele, nu ne vorbim unii altora. Isus însuşi ne avertizează: „Dacă îţi aduci darul tău la altar şi îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, mergi şi te împacă cu fratele tău, apoi vino şi oferă darul tău”.

Credem noi cu adevărat că Isus este prezent în sfânta Euharistie, cu trupul, cu sufletul, cu dumnezeirea sa? Credem că această pâine e forţa, energia, hrana, viaţa noastră sufletească în călătoria noastră pe Pământ, că, fără ea, pierim aşa cum ar fi pierit evreii în pustiu, dacă Dumnezeu nu ar fi făcut să coboare mana, pâinea din cer? Credem, dar credinţa noastră e slabă, altfel n-ar fi intervenit Biserica cu nişte legi, să ne oblige să participăm la Liturghie duminicile şi sărbătorile şi să ne împărtăşim cel puţin o dată pe an. De aceea, ne îndreptăm acum mintea spre Mântuitorul şi îl rugăm, precum odinioară Apostolii: „Doamne, sporeşte în noi credinţa, sporeşte în noi evlavia, dragostea faţă de sfânta Euharistie, sporeşte în noi foamea după pâinea vieţii”. Amin.

Pr. Claudiu Dumea