Meditatia zilei - 30 iunie 2020

[altmariustotal catolic]

Am 3,1-8; 4,11-12; Ps 5; Mt 8,23-27

Profetul Amos se adresează israeliţilor cu un cuvânt al lui Dumnezeu, ce aminteşte de situaţia lor privilegiată de care se bucură, dar trage o concluzie neaşteptată. Israeliţii au privilegiul de a fi singurul popor ales de Dumnezeu: „Numai pe voi, spune Domnul, v-am ales între toate popoarele pământului” (Am 3,2).

Cartea Deuteronomului insistă în mai multe rânduri asupra acestei poziţii unice a Israelului: „Tu eşti un popor consacrat Domnului Dumnezeului tău; Domnul Dumnezeul tău te-a ales să fii poporul său privilegiat dintre toate popoarele care sunt pe pământ” (Dt 7,10; 14,2). Consecinţa neaşteptată ce decurge din acest fapt ne-o prezintă profetul Amos: „De aceea B spune Domnul B vă voi pedepsi pe voi pentru toate nelegiuirile voastre!” (Am 3,2).

Aceasta pare o contradicţie, o răsturnare completă a situaţiei. Privilegiul se schimbă într-un cutremurător dezavantaj. În loc de a se arăta indulgent şi înţelegător, Dumnezeu anunţă că va fi mai intransigent ca niciodată. Nu va lăsa să-i scape nimic. El trimite pedepse pentru fiecare vină.

La drept vorbind, acest mod de a pune problema nu era nou în revelaţia divină. Încă de la început, Dumnezeu a fost prezentat ca fiind un „Dumnezeu gelos” (Ex 20,5; Dt 4,24; 5,9), care nu permitea nici o lipsă de fidelitate din partea naţiunii care îi aparţinea ca o soţie, dar „pedepseşte vina” într-un mod foarte sever (Ex 20,5; Dt 5,9). Chiar şi atunci când se declară gata să ierte păcatul, precizează totuşi că nu-l va lăsa nepedepsit (Ex 34,7).

În realitate, între severitate şi iubire nu există nici o contradicţie. Mai mult, aceeaşi severitate manifestă autenticitatea şi profunzimea iubirii. Dumnezeu ia în considerare toate nelegiuirile poporului deoarece îl iubeşte şi, de aceea, vrea să-l elibereze de rău, vrea să-l purifice. Motivul severităţii divine este iubirea şi scopul urmărit este tot iubirea: Dumnezeu purifică poporul său pentru a face posibilă o mai strânsă unire cu el în iubire.

Evreii au înţeles din ce în ce mai mult această intenţie divină. Dau mărturie despre acest lucru ultimele scrieri ale Vechiului Testament, cum este Cartea Înţelepciunii şi cărţile Macabeilor. În Cartea Înţelepciunii citim: „Tu, Doamne, îi pedepseşti pe cei vinovaţi şi îi dojeneşti amintindu-le păcatele lor, pentru ca, renunţând la răutate, ei să creadă în tine, Doamne” (Înţ 12,2).

Cât despre autorul Cărţii a doua a Macabeilor, mai înainte de a relata persecuţiile suferite de poporul său, scrie: „Eu îi rog pe cei care vor avea în mână această carte să nu se tulbure din cauza acestor nenorociri şi să considere că pedepsele nu vin pentru a distruge, ci pentru a corecta poporul nostru” (2Mac 6,12). El explică apoi că, atunci când Dumnezeu nu întârzie să pedepsească greşelile, „e semn de mare bunăvoinţă” (2Mac 6,13).

Lucrul cel mai important asupra căruia insistă mult Amos este modul în care primim „corecţia” trimisă nouă de Dumnezeu. Fiecare încercare trebuie să fie văzută ca o ocazie de întoarcere la Dumnezeu.

Profetul acuză poporul că nu s-a întors la Domnul atunci când a fost supus la grele încercări. Mai exact, Dumnezeu însuşi exprimă această acuză şi o repetă de cel puţin cinci ori: „V-am lovitY, v-am doborâtY, şi nu v-aţi întors la mine, spune Domnul” (Am 4,6.8.9.10.11).

În orice pedeapsă, meritată sau nemeritată, în orice suferinţă, în orice încercare, suntem tentaţi să ne revoltăm, să ne împietrim inima şi să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Trebuie să înţelegem însă că pedeapsa şi încercarea ascund haruri preţioase. Intenţia divină este pozitivă, inspirată de iubire. Domnul ne invită să aprofundăm relaţia noastră cu el, corespunzând la această intenţie a sa. Încercarea va fi atunci foarte fecundă.