Meditatia zilei - 3 mai 2011

[altmariustotal catolic]

3 MAI: SS. FILIP ŞI IACOB, APOSTOLI

http://www.arcb.ro/index.php?option=com_eventlist&view=details&...

1Cor 15,1-8; Ps 18; In 14,6-14

„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”, spune Isus în evanghelia de astăzi. În discursul despre pâinea vieţii (In 6), cuvintele lui Isus par în contrast: „Nimeni nu vine la mine dacă nu-l atrage Tatăl”. Cine este calea, Tatăl sau Isus? Nu este o contradicţie, ci o complementaritate. La început este Tatăl care lucrează, şi tocmai pentru aceasta nu este posibilă apropierea de Isus pe un drum al credinţei decât dacă există în suflet atracţia din partea Tatălui. Dar tocmai pentru că el atrage spre Isus, Tatăl însuşi ne descoperă că pentru a merge spre el este necesar să o facem prin Isus. Tatăl nu permite nimănui să ajungă la el decât prin Fiul, deoarece Fiul este cu adevărat calea, cel care îl revelează pe Tatăl, care comunică viaţa Tatălui.

În această evanghelie, Isus se revelează pe sine, revelează inima sa, manifestându-şi dorinţa de a ne ajuta să-l cunoaştem pe Tatăl şi, în acelaşi timp, conştiinţa că el ni l-a revelat cu adevărat pe Tatăl. „De pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut”. Filip simte această dorinţă a inimii lui Isus şi, de aceea, îi spune: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns!” Filip nu a înţeles încă cine este Isus, nu a înţeles încă faptul că nu există un alt mod de a-l vedea pe Tatăl decât în Isus. „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut şi pe Tatăl – i-a răspuns Isus. Cum poţi spune: Arată-ni-l pe Tatăl? Nu crezi tu că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine?”

Dorinţa de a-l vedea pe Dumnezeu este foarte profundă în om, o dorinţă pe care psalmii o exprimă de mai multe ori: „Să te văd… Să văd strălucirea ta şi gloria ta, o, Dumnezeul meu! Sufletul meu este însetat de tine, Doamne… să te văd, o, Dumnezeule, în sanctuarul tău!” Această dorinţă de a-l vedea pe Dumnezeu corespunde experienţei noastre atunci când dorim să cunoaştem profund o persoană. Evident că gândul la o persoană este ceva, dar vederea ei înseamnă mult mai mult! Gândul rămâne pentru noi un mijloc indirect de cunoaştere şi de contact cu o persoană; dacă, în schimb, o vedem, putem citi pe chip sentimentele ei, iubirea ei, bunătatea ei, tot ceea ce există viu în ea. Este motivul pentru care dorim nu numai să îl cunoaştem pe Dumnezeu cu spiritul, ci să-l şi vedem: este dorinţa instinctivă a sufletului religios.

Acestei dorinţe Biblia îi dă răspunsuri contradictorii. În unele pasaje este scris că este posibilă vederea lui Dumnezeu, că există oameni care l-au văzut pe Dumnezeu. Bătrânii care au urcat cu Moise pe Sinai au spus că l-au văzut pe Dumnezeu (cf. Ex 24,9-11); despre Moise, Biblia spune că vorbea cu Dumnezeu faţă în faţă. Alte pasaje, în schimb, afirmă că este imposibil să-l vezi pe Dumnezeu, căci omul nu poate să-l vadă fără să moară, că Dumnezeu este invizibil, inaccesibil. Chiar în Vechiul Testament se poate vedea acest contrast: Dumnezeu locuieşte într-o lumină inaccesibilă; dar „cei curaţi cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu”. În Noul Testament însă, găsim cheia acestui paradox: posibilitatea de a-l vedea pe Dumnezeu ne-a fost dată, dar în Fiul, care este imaginea Dumnezeului celui nevăzut, cel care ne poate ajuta să vedem chipul uman al lui Dumnezeu. Acesta este misterul cel mai profund al lui Isus: el este revelatorul Tatălui. Nu este vorba doar de a contempla trăsăturile chipului unei persoane: este misterul contemplării unei întregi existenţe umane. Tatăl este în Isus şi Isus este în Tatăl. Şi Tatăl se manifestă în Isus nu numai în prezenţa sa, în contact cu el, dar în moartea sa şi în învierea sa. Îl putem vedea pe Dumnezeu în moartea şi învierea lui Isus.

Prima lectură ne sugerează această apropiere. Isus înviat s-a manifestat, s-a arătat, a apărut: „Cristos a înviat a treia zi după cum spun Scripturile şi i-a apărut lui Petru, apoi celor doisprezece. După aceea, s-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată… i s-a arătat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor. În cele din urmă, ca unuia născut înainte de vreme, mi-a apărut şi mie”. Isus înviat s-a arătat şi, arătându-se, el îl arată pe Tatăl. Cea mai adevărată, cea mai completă viziune a lui Dumnezeu este viziunea lui Isus înviat, a celui care a murit şi a învins moartea, a celui care a suferit şi a acceptat suferinţa din iubire, a aceluia care i-a iubit pe păcătoşi până la a se dărui pe sine pentru ei. „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl”: aceasta se realizează pe deplin în Cristos cel înviat.

Totuşi, pentru noi, Cristos cel înviat nu este o persoană ce poate fi văzută aşa cum îi vedem pe cei alături de care noi trăim. Fraza finală a capitolului al douăzecilea din Evanghelia după Ioan: „Fericiţi cei care cred fără să fi văzut” ne priveşte şi pe noi. Contactul nostru cu Isus înviat este un contact misterios, mai profund decât cel dat de o viziune sensibilă, şi care ne face să renunţăm la o viziune sensibilă. Dacă este un lucru util şi plăcut a privi imaginile care-l reprezintă pe Isus, mult mai plăcută este conştiinţa că suntem într-un contact intim cu el în inima noastră. Ochii inimii sunt aceia care îl ating pe Cristos în misterul morţii şi învierii sale, în misterul dăruirii de sine în iubire.

Viziunea lui Dumnezeu este, deci, o viziune a inimii; vederea lui Dumnezeu se poate realiza numai cu inima, cu inima lui Isus.

Astăzi să cerem, prin mijlocirea sfântului Filip, care dorea foarte mult să-l vadă pe Dumnezeu, această viziune a lui Dumnezeu, o viziune a inimii, o viziune posibilă numai în inima lui Isus, şi nu altfel.