Meditatia zilei - 29 ianuarie 2014

[altmariustotal catolic]

MIERCURI DIN SĂPTĂMÂNA A III-A DE PESTE AN

2Sam 7,4-17; Ps 88; Mc 4,1-20

Când ascultăm această evanghelie, în mod spontan ne gândim la necesitatea de a fi în dispoziţii optime pentru a primi Cuvântul. Dar este important, de asemenea, să ne gândim la rodnicia cuvântului şi la faptul că acesta este un mare dar din partea lui Dumnezeu. Şi atunci vor veni şi bunele dispoziţii. În prima lectură, cuvântul lui Dumnezeu adresat lui David ne impresionează foarte mult prin faptul că Dumnezeu vrea să fie întotdeauna primul în iubire. „Dumnezeu ne-a iubit cel dintâi – spune sfântul Ioan. În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit pe noi". Cuvântul său este o declaraţie de iubire, declaraţia unuia care ştie că ne-a iubit primul.

David îşi făcuse un frumos proiect pentru a-l cinsti pe Dumnezeu; se gândea că el are ceva de dat lui Dumnezeu: îi va construi o casă. Dar cuvântul lui Dumnezeu adresat prin profetul său îi contrazice planul. „Oare tu îmi vei zidi casă, în care să locuiesc?" Eu n-am cerut niciodată să mi se construiască o casă din cedru, mereu am locuit într-un cort. Nu tu îmi vei construi o casă, ci eu voi face ceva pentru tine. Eu te-am luat de la stână, de la oi, am fost cu tine pretutindeni. Şi acum îţi voi da zile liniştite, voi construi eu o casă pentru tine, îţi voi da un fiu care va domni după tine, îi voi întări domnia pentru totdeauna. Iată primul aspect al cuvântului lui Dumnezeu; el este o promisiune. Şi Dumnezeu vrea ca noi să înţelegem lucrurile în acest mod, altfel ne facem iluzii şi planurile noastre nu vor putea fi împlinite niciodată. Dacă aşezăm generozitatea noastră mai presus de aceea a lui Dumnezeu, dacă punem iubirea noastră înaintea iubirii lui Dumnezeu, atunci răsturnăm lucrurile, pentru că avem pretenţia că noi suntem primii care iubim.

Primatul în iubire îi aparţine lui Dumnezeu, şi Dumnezeu ne face să înţelegem acest lucru prin cuvântul său, care este, înainte de toate, o promisiune. Nu este o exigenţă, este o promisiune. Dumnezeu vrea să ne facă darurile sale, intră în legătură cu noi, în dialog cu noi pentru a ne copleşi cu iubirea sa.

Şi fecunditatea cuvântului pe care Dumnezeu îl adresează pentru David este extraordinară: produce, într-adevăr, treizeci, şaizeci, sută la sută. E bine să medităm la aceasta. Şi noi am primit cuvântul lui Dumnezeu, înainte de toate, cuvântul vocaţiei noastre creştine şi apoi acela prin care ne aflăm acum în condiţia noastră de viaţă concretă. Prima realizare a cuvântului adresat lui David nu este naşterea lui Solomon, care era deja născut, ci este domnia lui Solomon. Dumnezeu l-a aşezat pe tronul tatălui său. Solomon însuşi va spune în momentul întronării sale: „Tu ai împlinit promisiunea pe care ai făcut-o tatălui meu, David: «Voi pune pe tronul tău un urmaş al tău şi îi voi întări domnia»", acea domnie a lui Solomon pe care Biblia o descrie într-o manieră atât de impresionantă.

În epocile succesive, acest cuvânt al lui Dumnezeu a continuat să fie izvor de speranţă în inimile israeliţilor, în timpul nenorocirilor, a dezastrelor care au afectat regatele lui Israel şi Iuda: ei ştiau să se întoarcă mereu la această promisiune făcută de Dumnezeu lui David.

Psalmul responsorial de astăzi insistă asupra fidelităţii, asupra iubirii lui Dumnezeu. „Lui îi dau pe veci iubirea mea şi legământul meu va dăinui veşnic împreună cu el. Îi voi statornici seminţia pe veci şi tronul lui va dura cât zilele cerului". Se poate observa cu câtă încredere se sprijină poporul pe această promisiune a lui Dumnezeu.

Dar dacă mergem la sfârşitul psalmului, observăm că el a fost scris într-un moment în care totul mergea rău, în care tronul lui David fusese răsturnat şi nu mai existau urmaşi care să-l ocupe: „Unde sunt, Doamne, harurile tale de demult, pe care le-ai făgăduit cu jurământ lui David". Într-un moment de nelinişte, cuvântul lui Dumnezeu este un sprijin puternic pentru poporul său: pentru că Dumnezeu a vorbit, poporul rămâne în speranţă şi nu cade în timpul încercării. Şi acest cuvânt este repetat, e repetat de Dumnezeu însuşi, pentru ca el să nu fie uitat şi să fie sigur că şi-l vor aminti mereu.

Ca să spunem adevărul, cuvântul divin are o fecunditate care adeseori surprinde omul, pentru că el nu se împlineşte aşa cum ne închipuim. Cuvântul lui Dumnezeu către David s-a împlinit într-un mod perfect şi definitiv în domnia lui Cristos, şi ştim că domnia lui Cristos vine după cruce. Ea apare, deci, după un aparent faliment şi cuvântul îi arată soliditatea şi fecunditatea, iar falimentul este numai calea de a ajunge la victoria perfectă a învierii. „Eu îi voi întări pentru vecie tronul său de domnie": numai în Cristos se va împlini acest cuvânt. La început, şi domnia lui David era supusă instabilităţii, ca toate lucrurile umane, în timp ce, după înviere, cuvântul lui Dumnezeu a rodit sută la sută.

Şi noi – am spus-o deja – am primit cuvântul lui Dumnezeu. Să-l primim întotdeauna ca pe un dar al iubirii, care bucură viaţa noastră; să ne gândim la el, înainte de toate, în momentele dificile şi să ne sprijinim pe el cu încredere; el este o stâncă solidă. Să ne amintim că el se realizează întotdeauna, în moduri care depăşesc aşteptările noastre, gândurile noastre, planurile noastre. Planul lui Dumnezeu este mult mai minunat, mult mai profund şi Domnul aşteaptă doar ca noi să ne deschidem inimile.