Meditatia zilei - 29 august 2012

[altmariustotal catolic]

MIERCURI DIN SĂPTĂMÂNA A XXI-A DE PESTE AN

http://www.arcb.ro/index.php?option=com_eventlist&view=details&...

2Tes 3,6-10.16-18; Ps 127; Mt 23,27-32

Autorii spirituali ne pun în gardă împotriva diferitelor iluzii care pot să dăuneze foarte mult progresului în viaţa spirituală. Suntem înclinaţi să confundăm spiritualitatea cu fantezia; influenţaţi cum suntem de diferite tendinţe umane, tragem concluzii false din principii bune.

În Scrisoarea a doua către Tesaloniceni, Paul înţelege că trebuie să lupte împotriva acestui tip de idei şi de atitudini. Unii creştini, pe cât se pare, trăgeau din speranţa reîntoarcerii Domnului concluzia că nu mai era necesar să lucreze: ajungea să îl aştepte pe Domnul; nu era cazul să-şi mai organizeze viaţa într-un mod riguros, deoarece totul era provizoriu. În fond, dacă cineva aşteaptă schimbarea completă a situaţiei, nu se mai oboseşte să mai facă ceva pentru a ordona lucrurile.

Cunoscând problema, Paul a luat o decizie curajoasă. Ca apostol, avea dreptul să-şi primească susţinerea comunităţii, cum o spunea chiar o poruncă a Domnului; era, mai presus de toate, un lucru care-i conferea apostolului o oarecare importantă. Ei bine, Paul renunţă la acest drept şi, astfel, le-a putut spune: „Voi ştiţi bine… Noi n-am trăit printre voi în trândăvie, şi pâinea pe care am mâncat-o n-am aşteptat-o pe gratis de la nimeni. Dimpotrivă, am lucrat ostenindu-ne din greu, zi şi noapte, ca să nu fim povară nici unuia dintre voi”. Sfântul Luca, în Faptele Apostolilor, precizează că Paul producea corturi, o meserie destul de grea; o făcea însă pentru a da exemplu: „Desigur, nu că nu am fi avut acest drept, însă am vrut să fim pentru voi un exemplu de urmat”.

Apostolul este realist, nu rămâne într-un vag spiritualism, ba chiar dă o regulă cu adevărat exigentă şi dificilă: „Şi când eram printre voi v-am dat această normă: cine nu vrea să muncească nici să nu mănânce”.

O regulă de viaţă creştină: „Cine nu vrea să muncească nici să nu mănânce”. Chiar dacă un creştin este bogat şi nu are nevoie să muncească pentru a trăi, are datoria de a lucra în măsura capacităţilor sale, pentru a sluji aproapelui; trebuie să găsească modul de desfăşurare a unei activităţi care să fie realmente o activitate „de slujire”.

Viaţa spirituală autentică este realistă; adevărata iubire este realistă, nu se mulţumeşte cu vise, se angajează într-o slujire efectivă, şi aşa creşte, devine solidă, consistentă. Caritatea creştină, dacă rămâne numai un sentiment vag, inconsistent, nu este o caritate adevărată. Creştinul, chiar dacă are speranţa cerului, trăieşte pe pământ şi trebuie să-şi pregătească pe pământ împărăţia lui Dumnezeu, cu o caritate efectivă.

Să-i cerem Domnului să ne ferească de iluzii şi să ne ajute să nu practicăm o religie a evadării. Credinţa noastră trebuie să fie ca drojdia în aluatul vieţii reale; iubirea noastră trebuie să pătrundă activitatea noastră, făcând din ea un serviciu generos pentru binele celui de lângă noi şi pentru lumea întreagă.