Meditatia zilei - 28 aprilie 2020

[altmariustotal catolic]

Fap 7,51-59; 8,1; Ps 30; In 6,30-35

Cu greu oamenii sunt mulţumiţi de ceea ce au, ei se gândesc că mai înainte lucrurile mergeau mai bine, că mai târziu vor merge mai bine, în timp ce prezentul foarte rar îi satisface. E ceea ce vedem în evanghelie.

Iudeii îi cer lui Isus un semn pentru a crede. Isus le dădea atâtea semne, dar ei nu le vedeau: nu vedeau acţiunea lui Dumnezeu prin acţiunile lui Isus, lumina lui Dumnezeu în cuvintele sale, şi cereau un semn: „Părinţii noştri au mâncat mană în pustiu, precum este scris: Pâine din cer le-a dat lor să mănânce”. În trecut, voiau să spună, a fost un semn din cer, dar acumY În realitate, mana nu era o pâine din cer şi Domnul Isus le face cunoscut acest lucru: „Nu Moise v-a dat pâinea din cerY„. Mana era o hrană materială; chiar dacă a căzut din cer ca o ploaie, a fost tot o hrană materială, dar Biblia nu spune niciodată că mana a coborât din cer: spune doar că dimineaţa ei au găsit mana, o hrană providenţială despre care nu se ştie exact ce era, poate o secreţie a insectelor, ceva asemenea mierii, sau o secreţie a plantelor, venită la momentul potrivit pentru a potoli foamea acestui popor pierdut prin deşert. Era un dar al providenţei şi, în acest sens, se poate spune că era o pâine coborâtă din cer, cum poetic spune un psalm, dar, concret, era o hrană materială. Ba chiar, la un moment dat, israeliţii în pustiu s-au plictisit de această pâine din cer, s-au revoltat, au protestat: „Nu mai vrem această hrană fără gust!” Dar după mai multe secole, totul a fost idealizat şi, de aceea, iudeii din timpul lui Isus cer pâine din cer, aşa cum au mâncat părinţii lor.

Domnul Isus le dădea adevărata pâine din cer, dar ei n-o recunoşteau, pentru că, în realitate, ei voiau semne după gustul lor, satisfacţii materiale, şi le numeau pâine din cer.

Isus îi cheamă la credinţă, adică să recunoască harurile actuale ale lui Dumnezeu, harurile concrete, să meargă dincolo de aparenţe, pentru a recunoaşte că în cuvintele sale, în exemplul său, în darul pe care el îl face din viaţa sa este adevărata pâine din cer, pâinea vieţii: „Tatăl meu vă dă adevărata pâine venită din cer; pâinea lui Dumnezeu este aceea care coboară din cer şi dă viaţă lumii”. În aparenţă, Isus nu cobora din cer, era un om născut pe pământ şi, de aceea, ei aveau dificultăţi în a recunoaşte în el pâinea lui Dumnezeu. Dar cu ochii credinţei era posibilă recunoaşterea lui ca Fiu al lui Dumnezeu, pâinea vieţii.

Şi cu noi se verifică acelaşi lucru. Suntem mereu tentaţi să dispreţuim, să nu vedem harurile pe care Dumnezeu ni le face, ne fixăm numai asupra aspectelor negative ale prezentului, care ne contrariază, ne deranjează şi nu recunoaştem darurile cu care Dumnezeu ne binecuvântează în prezent. Isus Domnul este în mijlocul nostru prin cuvântul său, prin sacramentele sale, ni se prezintă în orice moment ca pâine a vieţii: „Cel care vine la mine nu va flămânzi şi cine crede în mine nu va înseta niciodată”. Şi noi continuăm să fim înfometaţi şi însetaţi, adică să fim nesatisfăcuţi.

Să cerem harul de a avea ochii mereu deschişi asupra bunătăţii lui Dumnezeu faţă de noi, asupra a ceea ce Domnul Isus ne dă: ni se dă pe sine însuşi în multe feluri, mereu. Dacă recunoaştem aceasta, vom fi plini de bucurie, nu vom mai flămânzi, nu vom mai înseta. Nu ne va lipsi suferinţa, dar în adâncul inimii vom avea o profundă pace, o bucurie care nu va înceta niciodată, pentru că „cel care vine la mine nu va flămânzi şi cine crede în mine nu va înseta niciodată”.