Meditatia zilei - 28 aprilie 2012

[altmariustotal catolic]

SÂMBĂTĂ DIN SĂPTĂMÂNA A III-A A PAŞTELUI

http://www.arcb.ro/index.php?option=com_eventlist&view=details&...

Fap 9,31-42; Ps 115; In 6,60-69

Este întotdeauna plăcut pentru noi să ascultăm aceste cuvinte ale lui Petru, care exprimă adeziunea sa deschisă faţă de Domnul în ciuda dificultăţilor, a dubiilor, care provoacă destabilizarea altora: „Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieţii veşnice; iar noi am crezut şi am ştiut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu”.

Această credinţă este fundamentul vieţii creştine şi al oricărui apostolat. În relatarea din Faptele Apostolilor vedem că, prin intermediul credinţei, Petru continuă viaţa lui Isus, ministerul lui Isus, împlineşte chiar gesturile sale, chiar şi gesturi miraculoase. Desigur, în viaţa sfântului Petru există şi aspecte dureroase, dar el tocmai prin intermediul acestora continuă viaţa lui Isus: a fost închis, a fost chinuit în diferite moduri şi a suferit şi martiriul. Astăzi, în Faptele Apostolilor îl vedem pe Petru continuând gesturile lui Isus între cei bolnavi, şi el operează până şi o înviere: în mod spontan, el face ceea ce Isus făcuse în viaţa sa pământească. În evanghelie se povesteşte vindecarea unui paralitic căruia Isus îi spune: „Ridică-te, ia-ţi patul şi du-te acasă”. Petru spune aceleaşi cuvinte: „Enea, ridică-te şi strânge-ţi patul”. Situaţia nu este exact aceeaşi, pentru că nu este Enea cel care merge la Petru, ci apostolul e cel care se îndreaptă spre el, dar Petru a făcut, dintr-o inspiraţie a Duhului Sfânt, ceea ce Isus ar fi făcut de la sine. Acelaşi lucru se întâmplă şi în istoria Tabitei, în care vedem un raport strâns cu miracolul învierii fiicei lui Iair. În evanghelie, Isus spune: „Talita (copilă), scoală-te!” Numele Tabita e foarte asemănător apelativului comun, există numai o diferenţă de o literă şi Petru, în mod spontan, exclamă: „Tabita, scoală-te!”, faţă de cum spusese Isus: „Talita, scoală-te!”

Acest fapt ne ajută să vedem cum credinţa realizează o unire profundă cu Domnul şi permite prin intermediul nostru, continuarea acţiunii sale. Petru este convins că nu el este cel care a împlinit acele gesturi, ci că a fost numai instrumentul lui Isus şi o spune în mod expres lui Enea: „Enea, Isus Cristos te vindecă”, nu spune: „Eu te vindec”. Aici este diferenţa. Petru nu se confundă cu Isus: el este instrumentul, dar Isus este cel care vindecă: „Nu trebuie să vă miraţi – va spune după minunea de la Poarta cea Frumoasă – ca şi cum prin puterea şi prin destoinicia noastră l-am făcut pe acest om să umble: Dumnezeu l-a preamărit pe slujitorul său Isus”. Astfel, fecunditatea apostolatului rezultă de două ori condiţionată de credinţă: în sens pozitiv, există o legătură între apostol şi Domnul său, între Petru şi Isus, în sens negativ, există această condiţie a umilinţei, care este absolut indispensabilă, deoarece noi primim darurile lui Dumnezeu numai prin intermediul lui Isus Cristos.