Meditatia zilei - 21 octombrie 2012

[altmariustotal catolic]

Moto

Sfânta Maică Biserică socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră, în anumite zile din cursul anului, opera mântuitoare a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua pe care a numit-o duminică, ea sărbătoreşte Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita lui pătimire, prin marea solemnitate a Paştelui.

Pe lângă aceasta, ea desfăşoară în ciclul anual, întregul mister al lui Cristos, de la întrupare şi naştere până la Înălţare, la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului.

Celebrând astfel misterele răscumpărării, ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său, actualizându-le într-un fel în tot decursul timpului, pentru ca astfel credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii. 

(Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium 102).

http://www.calendarcatolic.ro/

Gândul zilei

Duminică, 21 octombrie 2012 Aspiraţiile inimii sunt sufletul rugăciunii Din Scrisoarea către Proba a sfântului Augustin, episcop (Scris. 130, 8, 15.17 – 9, 18: CSEL 44, 56-57.59-60) Atunci când ne rugăm, nu trebuie să ne pierdem niciodată în atâtea consideraţii, încercând să ştim ce trebuie să cerem şi temându-ne că nu reuşim să ne rugăm aşa cum se cuvine. De ce nu spunem mai curând împreună cu psalmistul: Un lucru cer de la Domnul, şi pe acesta îl caut: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să privesc frumuseţea Domnului şi să vizitez sanctuarul său? (Ps 26[27],4). Acolo nu există succesiune de zile, ca şi cum fiecare zi ar trebui să sosească şi apoi să treacă. Începutul uneia nu marchează sfârşitul alteia, pentru că ele toate sunt prezente în acelaşi timp. Viaţa căreia îi aparţin acele zile nu are sfârşit. Pentru a dobândi această viaţă fericită, însăşi Viaţa adevărată, în persoană, ne-a învăţat să ne rugăm nu cu multe cuvinte, ca şi cum am fi ascultaţi cu atât mai mult cu cât suntem mai vorbăreţi. În rugăciune noi ne adresăm aceluia care, aşa cum spune chiar Domnul, ştie deja ceea ce avem trebuinţă, înainte să-i cerem (cf. Mt 6,7-8). Ar putea să pară straniu că Dumnezeu ne porunceşte să-i facem cereri pe care el le cunoaşte de mai înainte, ca să-i cerem ceea ce ne este de trebuinţă. Însă trebuie să reflectăm că pe el nu-l interesează atât manifestarea dorinţei noastre, ceea ce el cunoaşte foarte bine, ci, mai degrabă, ca această dorinţă să reînvie în noi prin intermediul cererii, ca să putem obţine ceea ce el este deja dispus să ne dea. Într-adevăr, acest dar este aşa de mare, iar noi suntem aşa de mici şi limitaţi pentru a-l primi. De aceea, ni se spune: Lărgiţi-vă inimile! Nu vă înjugaţi la acelaşi jug cu cei necredincioşi! (2Cor 6,13-14). Darul este cu adevărat mare (aşa încât nici ochiul nu l-a văzut, pentru că nu este culoare; nici urechea nu l-a auzit, pentru că nu este sunet; nici la inima omului nu s-a suit, pentru că acolo trebuie să se urce inima omului [cf. 1Cor 2,9 ]), îl vom primi cu o capacitate cu atât mai mare, cu cât va fi mai trainică credinţa noastră, mai solidă speranţa noastră, mai arzătoare dorinţa noastră. Aşadar, noi ne rugăm mereu în această credinţă, speranţă şi dragoste, cu dorinţă neîntreruptă. Însă, în anumite ore şi în circumstanţe determinate, ne adresăm lui Dumnezeu şi prin cuvinte, pentru ca, prin aceste semne, să ne putem stimula pe noi înşine şi, în acelaşi timp, să ne dăm seama de cât de mult am înaintat în aspiraţiile sfinte, străduindu-ne cu ardoare mai mare ca să le intensificăm. Cu cât va fi mai vie dorinţa, cu atât va fi mai bogat efectul. De aceea, ce altceva vor să spună cuvintele Apostolului: Rugaţi-vă fără încetare (1Tes 5,17), dacă nu: Doriţi, fără încetare, de la cel care singur poate să vă dea acea viaţă fericită, care n-ar avea nici o valoare dacă nu ar fi veşnică.