Meditatia zilei - 21 noiembrie 2017

[altmariustotal catolic]

Zah 2,10-13; Ps 44; Mc 3,31-35

Astăzi contemplăm o copilă care se dăruieşte în totalitate Domnului.

Biserica a înţeles că atitudinea Mariei în momentul Bunei Vestiri nu a fost o improvizaţie şi că în sufletul ei oferta fusese pregătită din timp, şi ea deja se realizase progresiv. Este mişcător să vezi o copilă atrasă de sfinţenia lui Dumnezeu, care vrea să se dăruiască lui Dumnezeu, o copilă care înţelege că opera lui Dumnezeu e importantă, că e necesar să se pună în slujba lui Dumnezeu, că fiecare, cu propriile capacităţi, trebuie să se deschidă faţă de Dumnezeu; o copilă care înţelege că nu se poate împlini opera lui Dumnezeu fără să fii sfinţit de el, fără să te consacri lui, deoarece nici măcar nu este posibilă cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu dacă povara trupului îţi acoperă ochii.

Maria realizează ceea ce sfântul Paul mai târziu va propune ca ideal pentru toţi creştinii: oferirea de sine: „Vă îndemn, fraţilor, în numele îndurării lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, ca închinare spirituală din partea voastră. Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă, printr-o reînnoire a minţii, ca să deosebiţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bine şi desăvârşit” (Rom 12,1-2).

Să încercăm, deci, să înţelegem mai profund condiţiile oferirii de sine. Facem aceasta ţinând cont de imnul Magnificat, deoarece este clar că nici o evanghelie nu este potrivită sărbătorii de astăzi, că nu este prezentată în nici o pagină a Bibliei: oferirea copilei Maria nu este un eveniment care putea să atragă atenţia cuiva sau să fie înregistrat undeva. Alegând imnul Magnificat, nu facem un anacronism, deoarece el exprimă sentimentele care s-au format în inima Mariei deja înainte de ziua Bunei Vestiri, sentimente de fond care sunt tocmai baza oferirii sale: deja din momentul oferirii sale ca şi copilă, apoi al oferirii sale la Buna-Vestire şi, în sfârşit, al oferirii sale pe Calvar. Totul vorbeşte despre recunoaşterea darurilor lui Dumnezeu. Înaintea ofertei de sine există întotdeauna darul lui Dumnezeu şi recunoaşterea acestui dar. „A privit la smerenia (sărăcia, lipsa de vrednicie) slujitoarei saleY Lucruri mari a făcut pentru mine Cel AtotputernicY Milostivirea lui dăinuieşte din neam în neam”: tocmai descoperirea iubirii lui Dumnezeu este cea care trezeşte gândul de a oferi viaţa, şi recunoştinţa, cea care trezeşte nevoia de a se oferi. Oferirea de sine, repet, este întotdeauna un răspuns la darul care ne-a fost făcut: Dumnezeu ne întâmpină cu iubirea sa şi noi îi dăruim lui ceea ce el însuşi ne-a dat. Sfântul Paul însuşi spune aceasta în Scrisoarea către Romani: „Avem daruri diferite, după harul care a fost dat fiecăruia dintre noi” şi oferirea noastră nu poate consta decât în darurile pe care le-am primit, pe care noi le recunoaştem ca fiind daruri gratuite, pe care nu le-am meritat şi prin care noi constatăm iubirea lui Dumnezeu.

Şi tocmai pentru acest motiv, recunoscând iubirea sa, noi le punem la dispoziţia sa, ca ofertă plină de recunoştinţă.

Pe de altă parte, oferta are şi aspectul unei rugăciuni de cerere, şi este bine să ţinem cont de acest lucru. Când îi oferim ceva lui Dumnezeu, nu facem altceva decât să-i cerem să transforme darurile pe care i le aducem şi să le sfinţească. El singur poate să le sfinţească; noi putem doar să le „prezentăm”, tocmai cum spune sărbătoarea de astăzi: „Prezentarea la Templu a Sfintei Fecioare Maria”.

Sfântul Paul nu vorbeşte în mod diferit. El ne îndeamnă să ne oferim trupurile noastre, să le prezentăm ca ofrandă, dar transformarea este opera lui Dumnezeu; prezentarea, însă, pe care o facem este o cerere adresată lui Dumnezeu ca el să desăvârşească ceea ce noi îi oferim şi, întrucât noi suntem cei care prezentăm şi oferim, recunoaştem prin aceasta că suntem plini de imperfecţiuni.

Îi cerem să transforme sărmanele realităţi pe care le prezentăm, aceste daruri umane care îşi au originea în actul creaţiei şi care trebuie să fie transformate pentru a sluji comuniunii cu el.

Şi, dat fiind că oferta noastră este, în fond, întotdeauna o rugăciune de cerere, putem să-i oferim totul, chiar şi ceea ce pare total nefolositor în viaţa noastră: greutăţile care ne apasă, pe care le simţim ca un obstacol, dificultăţile, suferinţele care, într-un oarecare sens, sunt absurde. Cristos cel răstignit ne învaţă că putem să-i prezentăm lui Dumnezeu totul, ca să fie transformat, şi că putem să-i oferim chiar lucrurile care par inutile, căci ele vor fi transformate în modul cel mai admirabil. Nimic nu părea mai nefolositor ca o cruce, instrument de condamnare al răufăcătorilor, şi totuşi tocmai pe cruce s-a realizat transformarea cea mai profundă, capitală, care a creat un pământ nou şi a făcut ca toate lucrurile să fie marcate de iubirea lui Dumnezeu.

Oferta este, deci, bazată pe recunoştinţă şi este un act de încredere care, în acelaşi timp, este o cerere. Totuşi, nu trebuie să anulăm sensul oferirii cu simplista ei transformare în alte două rugăciuni. Pentru acest motiv, este bine să amintim că nu există adevărată recunoştinţă fără o serioasă oferire de sine. Cel care a recunoscut cu adevărat iubirea lui Dumnezeu se îndreaptă spre el cu generozitate, oferindu-i darurile pe care le-a primit: „Primeşte, Doamne, tot ceea ce am. Tu mi le-ai dat, eu le pun toate la dispoziţia ta, fă cu ele ceea ce voieşti”.

E o ofertă adevărată, bazată pe recunoştinţă şi, în acelaşi timp, ea dă autenticitate recunoştinţei care nu este un sentiment pasager, ci o angajare vitală. Atunci când a fost recunoscută iubirea, urmează în mod necesar angajarea pe calea iubirii.

Acelaşi lucru trebuie să-l spunem şi despre rugăciunea de cerere, care, pentru a fi ascultată, trebuie întotdeauna să fie însoţită de o reală disponibilitate pentru lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu se dăruieşte numai când este lăsat să lucreze şi când omul doreşte să lucreze cu el. Astfel, atunci când i se cere ceva lui Dumnezeu, este necesară întotdeauna punerea la dispoziţia lui: „Nu voia mea, ci voia ta să se facă”. Atunci vom fi ascultaţi, şi numai atunci.

Să-i cerem sfintei Fecioare să ne ajute să înţelegem tot mai mult semnificaţia profundă a sărbătorii de astăzi şi să ne ajute să o putem trăi.