Meditatia zilei - 21 februarie 2019

[altmariustotal catolic]

Gen 9,1-13; Ps 101; Mc 8,27-33

 

Evanghelia de astăzi ne prezintă un contrast foarte instructiv pentru noi. Sfântul Petru, inspirat de Tatăl, îl recunoaşte în Isus pe Mesia, alesul lui Dumnezeu. Acest lucru se petrece aproape de momentul în care acelaşi Petru se opune planurilor divine şi începe să-l mustre pe Isus care vorbeşte despre suferinţa sa, despre batjocurile care vor veni asupra sa, despre moartea la care va fi condamnat, încât Isus i se adresează cu severitate: „Pleacă din faţa mea, Satană! Gândurile tale nu sunt cele ale lui Dumnezeu, ci sunt cele ale oamenilor”.

Cât de greu este să fii mereu în lumina lui Dumnezeu! Sfântul Petru, desigur, foarte fericit că a putut să proclame că Isus este Cristos, este sigur că a acţionat din inspiraţie divină, credea că poate şi în continuare să gândească sub această inspiraţie şi să se opună la ceea ce Isus îi învăţa. Într-adevăr, există multe argumente pentru a face opoziţie pentru acest mod de a fi al lui Mesiei; un Mesia care trebuie să sufere, să fie dispreţuit, să fie ucis! Nu este dificil să demonstrezi că aceasta nu intră în planurile lui Dumnezeu.

În prima lectură ne este prezentată alianţa cu Noe, unde Dumnezeu vorbeşte şi împiedică expres vărsarea sângelui omului: „Eu voi cere socoteală pentru sângele fiecăruia dintre voiY de la fiecare voi cere să dea socoteală de viaţa fratelui său”. Deci nu este voinţa lui Dumnezeu ca un om să fie ucis. Se poate gândi, astfel, şi se poate conchide că de aceea nu poate să fie voinţa lui Dumnezeu ca Isus să fie ucis. Se pot lua, de asemenea, profeţiile care vorbesc despre Mesia prezentându-l ca fiind acela care va triumfa asupra tuturor duşmanilor, care va fi glorios şi va domni pentru totdeauna. Prima promisiune mesianică nu vorbeşte despre suferinţă şi moarte: anunţă că Dumnezeu îi va da lui David un succesor, un fiu pe care Dumnezeu îl va statornici pe tronul său şi că va domni pentru totdeauna. Iată care este planul lui Dumnezeu! Sfântul Petru nu era, desigur, lipsit de argumente pentru a-l dojeni pe Isus şi să-i spună că el deschidea o perspectivă care nu făcea parte din planul divin: că Fiul Omului trebuie să sufere, să fie respins de bătrâni, de marii preoţi şi de scribi şi să fie ucis, perspectivă care aparent nu corespundea voinţei lui Dumnezeu.

Dar Isus este în totalitate ascultător faţă de  planurile lui Dumnezeu şi ştie să aleagă cu adevărat din Scripturi ceea ce este potrivit fiecărui moment, ştie să discearnă diferitele momente. Astfel, a recunoscut în Scripturi că Mesia trebuia să sufere. Profeţia Servitorului lui Iahve din Cartea lui Isaia lasă să se întrevadă că Mesia trebuie mai întâi să fie umilit şi apoi să fie glorificat, şi toate figurile lui Cristos, Abel, Moise, Iosif, sunt dovada că planul lui Dumnezeu cuprindea moartea. Dumnezeu nu vrea moartea, nu vrea trădarea, ci ia lumea aşa cum este. Şi pentru că inima omului este rea, Dumnezeu a decis să triumfe asupra răului asumându-l şi transformându-l prin puterea iubirii. Pentru aceasta, Isus a putut să-i spună sfântului Petru: „Gândurile tale nu sunt cele ale lui Dumnezeu, ci sunt cele ale oamenilor”.

Chiar şi nouă ni se poate întâmpla să plecăm de la o lumină care vine de la Dumnezeu şi să ajungem la sfârşit la perspective umane. Am recunoscut în Scriptură o revelaţie divină, am auzit în rugăciune o inspiraţie a lui Dumnezeu: e un lucru foarte frumos. Dar apoi, crezând că suntem fideli, adăugăm raţionamente umane, astfel încât, la sfârşit, denaturăm inspiraţia. Autorii spirituali, sfântul Ignaţiu în special, învaţă că şi în cazul inspiraţiilor, evident, supranaturale, e necesar să distingem bine ceea ce vine imediat de la Dumnezeu şi ceea ce vine de la psihologia noastră, ceea ce adaugă raţionamentul nostru. E necesar să rămânem foarte supuşi lui Dumnezeu şi să fim atenţi să nu adăugăm lucruri umane în inspiraţiile sale. Îmi vine în minte un exemplu clar şi evident. Mă gândesc la o tânără femeie căsătorită care dorea să se separe de soţ, pentru care nu mai simţea iubire, şi să meargă cu un altul. A cerut un sfat de la un preot, care i-a spus: „Dumnezeu este iubire”. Şi ea a tras concluzia că trebuie să urmeze iubirea. Nu s-a lăsat condusă în acest caz, desigur, de voinţa lui Dumnezeu, deoarece, dacă ar fi aprofundat aceste cuvinte ale Scripturii, ar fi înţeles că iubirea lui Dumnezeu este fidelă şi că, în toate dificultăţile, este necesar să rămânem fideli primului dar. Însă, orbită de sentiment, a meditat asupra cuvântului lui Dumnezeu cu psihologia ei umană şi a găsit justificat să facă ceea ce a dorit.

În multe ocazii, totuşi, raţionăm cu psihologia noastră, cu impulsurile noastre umane şi găsim o grămadă de justificări la cele ce sunt numai înclinaţii naturale. Putem să fim rigizi şi ne convingem că luăm în seamă numai ceea ce Dumnezeu vrea; putem, în schimb, să lăsăm să meargă lucrurile înainte şi să fim convinşi că imităm marea milostivire a lui Dumnezeu. Trebuie să fim întotdeauna foarte atenţi, ascultători faţă de Duhul Domnului, pentru a face în fiecare moment ceea ce este potrivit cu voinţa lui, fără să ne facem iluzii în ceea ce ne priveşte pe noi înşine.

Să-i cerem Domnului această docilitate şi să urmăm inspiraţiile sale fără să le suprapunem pe ale noastre, fără să ne temem de dificultăţi, fără să evităm comuniunea cu Isus când această comuniune presupune suferinţe şi umiliri.