Meditatia zilei - 20 iunie 2011

[altmariustotal catolic]

LUNI DIN SĂPTĂMÂNA A XII-A DE PESTE AN

Gen 12,1-9; Ps 32; Mt 7,1-5

Astăzi, în prima lectură, începe istoria lui Abraham, modelul itinerarului de credinţă pentru oricare credincios.

Primele cuvinte ale lui Dumnezeu adresate acestui om, pe care el îl alege, lasă să se întrevadă o iubire câtuşi de puţin surprinzătoare: „Ieşi din ţara ta, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta eu”. Pentru a merge unde? „Spre ţara pe care ţi-o voi arăta eu”. Totul este obscur, singura lumină minunată este promisiunea: „Voi face din tine un popor mare şi te voi binecuvânta”. Abraham primeşte porunca lui Dumnezeu cu supunere desăvârşită: „Atunci Abraham a plecat, după cum i-a poruncit Domnul”.

Abraham cu ai săi se află în Canaan ca un străin, dar aici începe să înţeleagă planul lui Dumnezeu: „Iată ţara pe care o voi da urmaşilor tăi”. Deci este necesar ca Abraham să moară, pentru ca generaţiile succesive să aibă viaţă. Şi Abraham merge dintr-un ţinut într-altul: „Şi-a întins cortul… a construit un altar Domnului… şi-a mutat cortul… ” sunt expresii care se repetă în aceste pagini. El se mulţumeşte cu raportul pe care îl are cu Dumnezeu şi să trăiască în voinţa lui.

Astfel, Dumnezeu îl educă pe Abraham – şi pe fiecare credincios – la succesive detaşări, care pot părea dificile, dar, în realitate, ele nu sunt decât tot atâtea eliberări. Trebuie să alegem: ori să fim sclavi ai egoismului care vrea să pună stăpânire asupra noastră, ori să ne abandonăm lui Dumnezeu. Abraham s-a dăruit pe sine necondiţionat, fără să ştie nimic din ceea ce avea să i se întâmple. Iată ce înseamnă credinţa: a fi deschis, a accepta să mergi în întunericul indefinit, în întâmpinarea cuiva în care te încrezi, să fii mulţumit de ceea ce el îţi cere, să-l iubeşti pentru ceea ce este în sine însuşi, să-ţi pui în el bucuria şi iubirea, într-un raport de la persoană la persoană, un raport pe care Domnul vrea să-l facă din ce în ce mai frumos. Restul este secundar. „Voinţa lui Dumnezeu, paradisul meu”, spuneau sfinţii.

„Du-te… ” este un cuvânt pe care Dumnezeu nu ni-l spune o dată pentru totdeauna, deoarece el ne-a dat o libertate pe care o trăim zi de zi şi care creşte în noi mereu tot mai mult. Să o primim, deci, cu o abandonare plină de încredere în inima noastră şi în viaţa noastră.