Meditatia zilei - 2 decembrie 2019

[altmariustotal catolic]

Is 2,1-5 (sau Is 4,2-6); Ps 121; Mt 8,5-11

Lecturile Adventului ne propun o bogăţie imensă de trăire interioară. Raportul între cele două lecturi de astăzi e dat de speranţa popoarelor: „Mulţi vor veniY„

. Astfel, liturgia are darul de a spori speranţa noastră. Biserica nu vrea ca rugăciunea noastră să se restrângă la un orizont personal, ci vrea ca ea să se deschidă primirii tuturor dorinţelor, tuturor aspiraţiilor oamenilor, pentru ca acestea să-şi afle împlinirea în Cristos. Templul adevărat este Cristos spre care „toate popoarele se vor îndrepta”.

De aceea, să ne deschidem inimile, să ne gândim la toţi aceia care nu-l cunosc pe Dumnezeu, sau nu vor să-l cunoască, şi care au o mare nevoie de el. Viaţa noastră să fie o mărturie care să-l reveleze tuturor.

Toate aspiraţiile celui ce se vrea liber, toate lucrurile frumoase semănate de Dumnezeu şi dorite de oameni să le avem prezente în noi, să le facem mai vii, pentru ca rugăciunea noastră să ducă la mântuirea lumii.

Evanghelia ne spune cum putem merge în întâmpinarea lui Cristos care vine. Trebuie să-l cunoaştem înainte de toate pe acela de care avem nevoie. Centurionul are nevoie de intervenţia lui Cristos pentru servitorul care suferă. Şi noi trebuie să avem prezente nevoile noastre, să fim conştienţi de mizeria noastră.

Apoi umilinţă. Chiar dacă ne aflăm în nevoie, chiar dacă suntem într-o stare mizerabilă, nu suntem vrednici ca Isus Cristos să se deranjeze pentru noi. Nu trebuie să considerăm natural faptul ca Fiul lui Dumnezeu să aibă grijă de noi, nu merităm acest lucru.

Şi credinţă. Ştiind că Domnul are moduri proprii de a trăi şi de a acţiona, să-l lăsăm pe el să aleagă modalitatea în care va veni. O persoană în situaţia centurionului spontan şi-ar fi dorit ca Isus însuşi să meargă, să împlinească minuneaY Centurionul renunţă la aceasta şi se mulţumeşte cu o manifestare mai puţin în forţă, dar în realitate mai profundă, cu o adeziune mai intimă, ca prin cuvântul său Isus Cristos să se facă prezent şi să vindece.

Acesta e lucrul cel mai important: nu a cere ca Domnul să vină într-un mod anume, printr-o manifestare externă, ci a-l întâlni pe el mai profund prin credinţă. Şi Cristos subliniază importanţa credinţei centurionului.

Să-i cerem Domnului să sprijine credinţa noastră pentru a-l primi aşa cum el vrea să se prezinte; el se va revela în modul cel mai profund şi mai adaptat nevoilor noastre.

                                                                            * * *

Comentariu la Is 4,2-6. Începem timpul aşteptării. Nu e vorba însă de o aşteptare pasivă, căci vorbim despre o pregătire. Dacă îl aşteptăm cu pasivitate pe Domnul, atunci când el va veni la noi nu-l vom putea primi, casa nu ne va fi pregătită şi, deci, venirea sa nu va fi pentru noi un har, ci, mai degrabă, un motiv de condamnare. De aceea, trebuie să pregătim venirea Domnului. Isaia, în lectura de astăzi, ne spune că pregătirea înseamnă purificare; a spăla „fărădelegile fiicelor Sionului”, a curăţa „Ierusalimul de sânge prin duhul dreptăţii şi al curăţirii” înseamnă o purificare totală.

Dacă însă această purificare se face în speranţă, ea este o purificare adevărată. Dacă ar fi vorba doar de ispăşire şi purificare, nu am fi atât de entuziasmaţi, dar când e vorba de venirea Domnului care e bun şi puternic, atunci inima noastră e mai dispusă să facă ceea ce e necesar pentru a realiza întâlnirea cu el, întâlnire de iubire ce devine imposibilă în lipsa unei purificări autentice.

Trebuie să spunem că aşteptarea însăşi e o purificare. A aştepta înseamnă a nu fi satisfăcuţi imediat, şi acest lucru ne costă. Vrem îndată mângâierea Domnului şi ne plângem că nu vine mai curând. În schimb ar trebui să înţelegem că trebuie să aşteptăm pentru că timpul purifică dorinţa noastră. Aviditatea noastră e semnul egoismului, al spiritului de posesiune, în schimb, aşteptarea ne pune într-o atitudine de umilă şi docilă întâmpinare a Domnului.

Şi un ultim punct, care e foarte important. Noi nu suntem capabili să ne purificăm. Domnul este acela care operează această purificare. Spune Isaia: „După ce Domnul va fi curăţat şi spălat Ierusalimul prin duhul său”, Duhul Sfânt care elimină păcatul (Duhul dreptăţii), „atunci va veni Domnul”. Deci, Domnul trebuie să fie deja prezent pentru a purifica, prezent într-o oarecare manieră pentru a pregăti venirea sa într-o altă manieră. Şi aceasta e consolarea noastră: a şti că Domnul e deja prezent în noi cu opera sa de purificare, că el însuşi e consolarea noastră; a şti că Domnul e deja prezent în noi cu opera sa de purificare, că el însuşi îşi pregăteşte venirea dacă suntem disponibili acţiunii sale.