Meditatia zilei - 19 martie 2012

[altmariustotal catolic]

19 MARTIE: SFÂNTUL IOSIF, SOŢUL SFINTEI FECIOARE MARIA

http://www.arcb.ro/index.php?option=com_eventlist&view=details&...

2Sam 7,4-5a.12-14a.16, Ps 88, Rom 4,13.16-18.22, Mt 1,16.18-21.24a

Astăzi, Biserica ne invită să ne bucurăm la gândul harurilor pe care le-a primit sfântul Iosif, haruri minunate, care trezesc în noi un simţământ de admiraţie profundă. Îngerul care îi apare lui Iosif le rezumă în mesajul său: el va fi soţul Mariei; el va pune numele lui Isus, adică va avea responsabilitatea de tată faţă de el. Va trăi, deci, în intimitate cu Maria şi Isus.

Ce fericire pentru Iosif să ştie că aceasta este tocmai voinţa lui Dumnezeu faţă de el, darul de iubire pe care i-l face Dumnezeu! Cu greu ne putem imagina sentimentul de plinătate care a umplut atunci inima lui Iosif şi care l-a susţinut în timpul tuturor încercărilor sale. De atunci, el l-a iubit pe Isus cu o autentică iubire de tată, devenind model pentru toţi părinţii şi educatorii.

Însă această imensă fericire cere o renunţare atât de mare încât ea poate părea imposibilă celui care nu are credinţă, celui care nu cunoaşte puterea harului lui Dumnezeu. Iosif se află într-o situaţie ciudată: Maria este şi nu este a sa, Isus este fiul său, şi totuşi el nu este tatăl său natural. În iubirea lui Iosif găsim, deci, o renunţare foarte profundă, foarte exigentă. O renunţare care însă nu aduce prejudicii iubirii, ba chiar o înalţă până la un nivel sublim.

E o iubire care nu caută propriul interes, propriile satisfacţii, ci care se pune complet în serviciul persoanei iubite.

Iubirea lui Iosif pentru Maria nu caută decât să slujească vocaţiei Mariei şi, astfel, ei ajung la o unire spirituală admirabilă, care va fi şi izvorul celei mai mari şi mai curate bucurii. Aceasta este perfecţiunea iubirii.

Iubirea lui Iosif pentru Isus slujeşte numai vocaţiei lui Isus, misiunii lui Isus. Iosif nu se aseamănă acelor părinţi care-şi consideră fiii o proprietate a lor, care se impun cu autoritate şi manifestă o afectivitate tiranică. El ştie foarte bine că Isus nu-i aparţine şi nu-şi doreşte altceva decât să-l pregătească, conform capacităţii sale, la misiunea de Mântuitor, despre care i-a vorbit îngerul.

Toate acestea nu sunt posibile decât numai prin credinţă. Textul din Scrisoarea către Romani pe care îl citim astăzi este, în acest sens, un comentariu la evanghelie. Evanghelia spune că Iosif era un om „drept”, căuta sincer voinţa lui Dumnezeu, nu propriul interes; Scrisoarea către Romani face observaţia că dreptatea vine din credinţă.

Iosif a crezut în Dumnezeu, asemenea lui Abraham, chiar şi în momentele de incertitudine şi de dificultate, chiar şi atunci când fericirea lui părea ameninţată. El a păstrat o profundă încredere, a dovedit o mare deschidere în faţa luminii lui Dumnezeu, care l-a luminat şi l-a ajutat să recupereze pacea şi fericirea.

Să-i cerem aceeaşi credinţă, aceeaşi încredere, aceeaşi docilitate, aceeaşi generozitate şi puritate a iubirii pentru noi şi pentru toţi cei care au responsabilitatea în Biserică, pentru ca planurile minunate ale lui Dumnezeu să devină realităţi şi în timpurile noastre.