Meditatia zilei - 19 iunie 2011

[altmariustotal catolic]

PREASFÂNTA TREIME

http://www.arcb.ro/index.php?option=com_eventlist&view=details&...

Ex 34,4b-6.8-9, Dan 3,52-56, 2Cor 13,11-13, In 3,16-18

Dacă unui creştin care îşi cunoaşte bine credinţa i se pune întrebarea care este dogma centrală a creştinismului, adevărul cel mai important al credinţei noastre, desigur că răspunsul nu poate fi decât acesta: Sfânta Treime, pe care Biserica de rit oriental o sărbătoreşte astăzi a doua zi de Rusalii. Spuneam ieri că mare este importanţa creştinilor cu privire la Spiritul Sfânt, dar nu mai mică este ignoranţa lor cu privire la Sfânta Treime. Un preot îl întreabă, într-o zi pe un copil francez:

– Ştii tu ce este Sfânta Treime?
– Bineînţeles.
– Ce este?
– E o staţie de metrou. Într-adevăr, în Paris este o staţie de metrou la Trinité.
– Altă Treime nu mai cunoşti?
– Nu.

Sfânta Treime – un singur Dumnezeu în trei Persoane diferite: Tatăl, Fiul, Sfântul Spirit, ne întâmpină când venim în lume, căci în numele Sfintei Treimi suntem botezaţi şi ne însoţeşte până la sfârşitul vieţii, căci ultima rugăciune pe care o spune preotul la capul muribundului este aceasta: „Suflete creştin, lasă lumea aceasta în numele Tatălui care te-a creat, în numele Fiului care te-a mântuit, în numele Sfântului Spirit care te-a sfinţit”.

Este drept că Sfânta Treime este adevărul cel mai adânc al credinţei noastre. E un mister, adică un adevăr de credinţă ce depăşeşte puterea de înţelegere a minţii omeneşti. Dar este normal să fie aşa, căci o religie care nu are mistere, ce fel de religie ar fi? Nu ar mai fi o religie, ci o simplă filosofie. Noi nu ne înţelegem pe noi înşine, căci în fond cine poate să răspundă. Ce este viaţa, ce este moartea? Şi atunci cum să pretindem să cunoaştem toate tainele lui Dumnezeu. Un Dumnezeu pe care l-aş înţelege perfect cumintea mea, zicea sfântul Augustin, n-ar fi Dumnezeul cel adevărat, ci ar fi un idol, o creatură a minţii mele sau cum zicea gânditorul B. Pascal: Dacă eu l-aş înţelege perfect pe Dumnezeu, ori Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu, ori eu am devenit Dumnezeu.

Este un adevăr de credinţă pe care noi îl primim nu pentru că îl înţelegem cu mintea noastră, ci pentru că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu care a venit în lume ni l-a descoperit.

Misterul Sfintei Treimi nu era cunoscut în Vechiul Testament, dar era cumva prevestit prin diferite imagini pe care le găsim în Vechiul Testament. Iată-l, de pildă, pe bătrânul Avram. Într-o după amiază caldă de vară stă la umbra stejarului de la Mambre, când îi apare Domnul. Erau trei bărbaţi care se opriseră nu departe de corul lui. Le iese în întâmpinare, se pleacă până la pământ şi spune: - „Doamne, dacă am găsit trecere în ochii tăi, nu mă ocoli”. Misterioase cuvinte. Bătrânul prieten al lui Dumnezeu vede trei persoane şi adoră un singur Dumnezeu. Vede trei şi vorbeşte la singular: Doamne, nu mă ocoli.

Sfântul Bernard găseşte o aluzie la Sfânta Treime în cuvintele pe care Dumnezeu le rosteşte când îl creează pe om: Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră. Nu asemănarea mea, ci asemănarea noastră. Şi ce este în om care să oglindească cele trei persoane dumnezeieşti? Trei lucruri esenţiale prin care omul se deosebeşte de toate celelalte făpturi: mintea cu care gândeşte, inima cu care iubeşte, voinţa cu care înfăptuieşte binele. Iată această treime din noi, să-şi zicem aşa, este chemată permanent să aducă cinstire şi slujire Treimii din ceruri.

Mai întâi mintea noastră este chemată să aducă omagiul supunerii sale, omagiul credinţei. Acceptând, îmbrăţişând toate adevărurile de credinţă pe care Dumnezeu ni le-a descoperit, deşi nu le înţelegem cu mintea, noi îi aducem lui Dumnezeu jertfa minţii noastre. Dumnezeu spune aceste cuvinte: „Nu-mi sunt plăcuţi viţeii din ţarcurile tale, nici iezii din turma ta. Ale mele sunt animalele pădurilor, ale mele sunt păsările cerului şi roadele pământului. Al meu e pământul şi tot ce se află pe el. Eu nu mănânc carne de viţe şi nu beau sânge de miel. Oferă-i Domnului o jertfă de laudă”. Jertfa de laudă e jertfa minţii. Când spunem: Cred, Doamne, tot ce ne înveţi, chiar dacă nu înţeleg, atunci îi jertfim lui Dumnezeu mintea noastră, o jertfă de laudă care îi place lui Dumnezeu, aşa cum i-a plăcut jertfa lui Avram, părintele celor credincioşi. Avram are un singur copil, pe Isac. Dumnezeu îi promite că îi va da urmaşi numeroşi ca stelele cerului şi ca nisipul mării. Dumnezeu cere să-l sacrifice pe unicul său fiul Avram mai înainte de a-şi sacrifica fiul îşi sacrifică mintea. Nu înţelege cum îşi va ţine Dumnezeu promisiunea, dacă îşi jertfeşte copilul. Dar nu se îndoieşte o clipă că Dumnezeu îşi va ţine promisiunea.

În al doilea rând, inima noastră este chemată să aducă Treimii din ceruri omagiul iubirii sale. Dumnezeu în trei persoane ni s-a descoperit nouă ca noi să înţelegem cu adevărat şi anume că Dumnezeu este iubire şi ca noi să-l iubim pe Dumnezeu cel întreit: pe Tatăl care a creat lumea pentru noi, care ne-a adoptat de copii ai săi, ne-a primit în familia sa: pe Fiul care a luat trup omenesc, a suferit şi a murit pentru mântuirea noastră; pe Spiritul Sfânt care, locuind în sufletele noastre le luminează, le încălzeşte cu iubirea sa, le sfinţeşte.

Mai mult, cele trei Persoane dumnezeieşti ni s-au descoperit nouă ca să fie un model desăvârşit de iubire între oameni. Dumnezeu care este iubire, este unic, dar nu e singur; când este vorba de iubire sunt doi sau trei, sau mai mulţi. Căci iubirea este dăruire reciprocă, este o privire în altă privire, o inimă în altă inimă. Unirea şi iubirea dintre oameni îşi au izvorul şi modelul desăvârşit în unirea şi iubirea dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Unirea şi iubirea dintre membrii familiei creştine în special îşi au izvorul şi modelul în iubirea, în armonia care domneşte în familia dumnezeiască a Sfintei Treimi. Este însuşi Isus care ne propune acest model de unire atunci când se roagă la Cina cea de Taină: „Ca toţi să fie una precum tu, Tată eşti în mine şi eu în Tine”.

În sfârşit, noi suntem chemaţi să aducem Treimii din ceruri omagiul, cinstirea voinţei noastre, adică a conformării totale a voinţei noastre la voinţa lui Dumnezeu. Ştiind bine cuvintele lui Isus: „Nu tot cel ce îmi zice mie, Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerului, ci cel care va împlini voinţa Tatălui meu din ceruri”. Adică, nu cuvinte, ci fapte. Sfântul Ciprian, episcop de Cartagina şi martir care a trăit în primele veacuri, în timpul prigonirilor, scria aceste cuvinte despre creştinii din vremea sa: „Noi, creştinii nu vorbim mult, dar trăim. Nu vorbim căci prigonitorii ne astupă gura, dar credinţa pe care nu putem să o vestim, să vorbim despre ea, o trăim, o punem în practică”.

În anul 304 murea în Catania, în Sicilia, ca martir pentru credinţa creştină, diaconul Eupliu. Ceasuri la rând torturat era chinuit de o sete îngrozitoare.

– Nenorocitule, strigă la el anchetatorul, închină-te lui Marte, lui Apolo şi lui Esculap şi vei primi de băut! Martirul răspunde:
– Eu mă închin Tatălui, şi Fiului, şi Spiritului Sfânt, ei îmi vor da de băut curând apa vie a vieţii veşnice. Lumea ne oferă şi nouă idolii ei:
– Închină-te plăcerii, închină-te banului, închină-te mândriei şi vanităţii omeneşti.

Să răspundem cu martiriul sicilian:
– Eu mă închin Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfânt, ei îmi vor da fericirea adevărată şi veşnică. Amin.

Pr. Claudiu Dumea