Meditatia zilei - 10 octombrie 2018

[altmariustotal catolic]

Gal 2,1-2.7-14; Ps 116; Lc 11,1-4

Revelaţia Preasfintei Treimi nu apare în evanghelie într-un mod speculativ, dar suntem introduşi în acest mister prin Isus, Fiul.

În evanghelia de astăzi, Isus ne introduce în relaţia sa cu Tatăl, şi alte pasaje evanghelice ne spun că, o dată cu darul Duhului, Isus ne introduce pe deplin în raportul cu Sfânta Treime.

Luca notează la început că Isus era în rugăciune. Isus era într-o continuă unire cu Tatăl, dar ca om avea nevoie de momente de intimitate cu el, în Duhul Sfânt, şi pentru aceasta îşi rezerva momente, ore, nopţi întregi. Discipolii admirau foarte mult această rugăciune a lui Isus: ei înţelegeau că era foarte profundă, că era izvorul întregii sale activităţi, hrana sufletului său şi i-au cerut să fie introduşi şi ei în rugăciunea sa: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” Ioan Botezătorul i-a învăţat pe ucenicii săi să se roage lui Dumnezeu aşa cum el însuşi se ruga, şi discipolii lui Isus i-au cerut să facă acelaşi lucru. Şi Isus consimte: „Când vă rugaţi, spuneţi: Tată”. În Evanghelia după Luca găsim multe pasaje în care Isus se adresează lui Dumnezeu spunând simplu: „Tată! (Abba B în aramaică). Tată, îţi mulţumesc” (10,21), „Tată, ştiu că tu mă asculţi întotdeauna”, „Tată, facă-se voia ta” (22,42), „Tată, iartă-le lor, pentru că nu ştiu ce fac” (23,34), „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu” (23,46).

Lucrul cel mai important pentru Isus era relaţia sa filială cu Tatăl şi, spunând „Tată!”, el spunea, prin aceasta, totul: acest cuvânt simplu exprima tot conţinutul rugăciunii sale. Şi el ne dă posibilitatea de a spune împreună cu el „Tată”, asociindu-ne lui în relaţia cu Tatăl. Este un har care trebuie să ne umple permanent de bucurie şi să ne copleşească de emoţie: Fiul unic a voit ca noi să fim cu el fii ai Tatălui şi, astfel, îi putem spune împreună cu el lui Dumnezeu: „Tată!”

Sfântul Ioan rămâne extaziat în faţa acestui incomensurabil dar. În prima sa scrisoare arată: „Ce mare iubire ne-a arătat nouă Tatăl, încât ne-a numit şi suntem cu adevărat fii ai lui Dumnezeu!” (3,1).

Tot restul rugăciunii lui Isus arată relaţia sa cu Tatăl şi, înainte de toate, dorinţa arzătoare ca el să fie preamărit: „Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta!” Isus este plin de admiraţie în faţa sfinţeniei Tatălui şi doreşte ca ea să fie făcută cunoscută şi să transforme lumea întreagă; doreşte ca împărăţia Tatălui să vină în lume, ca totul să fie orânduit în funcţie de voinţa Tatălui, pentru ca toate să existe în pacea lui Dumnezeu.

A doua parte exprimă intimitatea filială a lui Isus faţă de Tatăl, încrederea sa în noi: „Dă-ne nouă pâinea de care avem nevoie, iartă-ne păcatele, nu ne duce în ispită”. Această dublă dimensiune este întotdeauna prezentă în rugăciunea lui Isus, ca manifestare a dublei şi inseparabilei iubiri faţă de Tatăl şi faţă de fraţii săi.

Pentru a ne introduce în această relaţie filială, Isus nu numai că a pus pe buzele noastre cuvinte corespunzând sentimentelor sale, ci ne-a dat Duhul său, inima sa. Sfântul Paul spune că avem în noi Duhul Fiului său care strigă: „Tată!” Pentru ca această invocaţie să pornească din inima noastră, este necesar ca însuşi Duhul să o pronunţe în noi, ca Duhul să devină sufletul sufletului nostru. Şi Duhul Sfânt este Duhul Fiului, singurul care poate să trezească în noi dorinţa după Tatăl care umplea inima lui Isus.

Dumnezeu ne-a demonstrat iubirea sa trimiţându-ni-l pe Fiul şi, totodată, pe Duhul Fiului său: Fiul care a pus pe buzele noastre cuvintele rugăciunii filiale, Duhul Fiului care face posibilă rugăciunea în inima noastră.

Iată cum, rugându-ne bine Tatăl nostru, suntem introduşi în misterul Trinităţii, în viaţa de iubire, în permanentul circuit al iubirii care există între cele trei persoane divine; suntem, împreună cu Fiul şi cu Duhul, orientaţi către Tatăl, primim în noi slava sa pentru a o transmite fraţilor şi surorilor noastre, pentru a transforma, astfel, lumea.