Meditatia zilei - 1 octombrie 2019

[altmariustotal catolic]

Zah 8,20-23; Ps 86; Lc 9,51-56

Foarte frumoase sunt cuvintele profetului Zaharia pe care le citim astăzi: „În zilele acelea, zece oameni dintre popoarele păgâne îl vor apuca pe un evreu de poala hainei şi-i vor zice: Vrem să mergem cu voi, căci am auzit că Dumnezeu este cu voi”. Tocmai aceasta este imaginea Bisericii. În Biserică toţi creştinii trebuie să fie persoane capabile să le spună oamenilor că în ei există ceva extraordinar: prezenţa divină, care transformă întreaga viaţă. Cine ne vede trebuie să simtă dorinţa de a fi cu noi, trebuie să fie atras, chiar fără ştiinţa noastră, de modul nostru de a trăi caritatea, bucuria, într-un cuvânt: în Domnul.

Pentru ca acest lucru să se realizeze este necesar ca credincioşii să trăiască, într-adevăr, spiritul evangheliei. Şi aici putem primi lecţia textului evanghelic de astăzi. Discipolii sunt indignaţi pentru că oamenii unui sat din Samaria nu au voit să-l primească pe învăţătorul lor, care se îndrepta spre Ierusalim, şi ar fi voit să atragă spre ei o gravă pedeapsă: „Doamne, vrei să cerem să cadă foc din cer ca să-i distrugă?” În fond, este o chestiune de dreptate: cine nu vrea să-l primească pe Isus nu este demn de binefacerile divine şi trebuie să fie pedepsit. Probabil apostolii aveau în minte un episod din viaţa profetului Ilie, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre iudei credeau că Isus este Ilie care s-a întors pe pământ. Când regele Ahaz a trimis un grup de soldaţi să-l aresteze pe profet, el invocase focul din cer, şi focul s-a coborât şi a mistuit acel popor ostil. Deci nu părea greşit a presupune că Dumnezeu voia să-şi manifeste dreptatea sa cu pedepse înspăimântătoare: apostolii puteau să considere că ceea ce voiau să facă este inspirat chiar de Duhul lui Dumnezeu. Dar Isus nu este de aceeaşi părere, ba chiar le adresează cuvinte de dojană. El ştie că asupra oamenilor atârnă ameninţarea pedepsei dacă nu primesc credinţa, dar ştie că există un timp al convertirii şi un timp al judecăţii, la sfârşitul veacurilor. În timpul convertirii domneşte bunătatea, milostivirea, răbdarea divină. Noi suntem în acest timp al răbdării lui Dumnezeu (cf. 2Pt 3,9 ş.u.) şi trebuie să avem parte de această răbdare: să mergem dincolo de indignarea noastră, pentru că sentimentele noastre sunt ambigue şi, în timp ce este adevărat că voim dreptatea, voim, în acelaşi timp, ca alţii să vadă că dreptatea este de partea noastră şi că ei se află în greşeală. Este uşor să spui: „Să se facă dreptate, şi asta imediat! E nevoie de o intervenţie în forţă!” Isus, însă, ne dă o lecţie de răbdare divină, fără care nu există caritatea adevărată. Trebuie să învăţăm această lecţie, în lucrurile mari şi în cele mici, pentru a fi blânzi şi umili cu inima ca şi învăţătorul nostru. Astfel, vom trezi şi în alţii dorinţa de a veni cu noi, pentru că Dumnezeu este cu noi.