Născut în Sighișoara, unde a fost profesor de română și limbi străine pînă în 1992, cînd a emigrat în Germania, Andrei Zanca este un liric cu imbold creștin, adică un inadaptat al cărui marasm nu-și găsește leacul decît în credință. Dar inadaptarea nu-i vine dintr-o neputință de a fi pe picior de adecvare cu epoca, dimpotrivă, poetul e în acord deplin cu cerințele de disciplină, ordine și curățenie pe care le impune traiul în țara nemților, ci dintr-o acută trăire în plan mistic. E ceea ce s-ar putea numi un „trezit la exigența duhului”, un încordat înotînd în ape lăuntrice, căruia spiritul vremii nu-i spune aproape nimic, sau mai bine zis îi spune atît cît să-i insufle o puternică scîrbă, ale cărei cauze sînt în număr de patru: agresiunea ideologică, hedonismul tinerilor, arta fără licăr divin și secularizarea cu iz apocaliptic.
În ochii lui Andrei Zanca, cele patru plăgi sînt tot atîtea chipuri ale aceleiași maladii, și anume lepădarea de Hristos, pe care o deplînge în aceeași măsură în care speră la o revigorare a religiei crucii. Dar cum „totul se află în mâna lui dumnezeu” (p. 10), lui Andrei Zanca nu-i rămîne decît să aștepte o îmbunare a voinței divine, căci fără încuviințarea ei cele patru plăgi nu ar fi apărut, ceea ce înseamnă că dacă lumea se află în pragul prăpastiei, de vină nu e doar bicisnica ființă bipedă, ci deopotrivă nemiloasa stihie dumnezeiască, a cărei îngăduință față de viitorul omenirii pare să fi secat. Providența nu ne mai zîmbește protector, ci ne trîntește în cap nenorocire după nenorocire, spre a confirma adevărul supărător că sîntem sub puterea Dracului, ai cărui reprezentanți pe Pămînt își fac mendrele potrivit unei agende minuțios ticluite, pe care numai naivii se încăpățînează să nu o vadă.
Numai că Andrei Zanca o vede și o denunță de-a lungul unei cărți care aduce cu un jurnal de meditații amare în marginea semenilor debusolați. Rareori tristețea gîndurilor lasă locul unor scurte tresăriri lirice, și atunci Zanca renunță la tribulațiile creștinului pentru a intra în pielea unui bard scriind poeme în proză. Alteori dă curs amintirilor, coborînd în matca anilor petrecuți la Sighișoara, alături de prieteni. Dar secvențele de melancolie retrospectivă sînt atît de rare încît volumul poate fi socotit un catastif de secreții aspre, un catalog de diatribe îndreptate împotriva relelor ce bîntuie prezentul.
La Zanca supărarea are mereu o tentă protocolară, ceea ce înseamnă că autorul nu e un polemist violent, cu atît mai puțin un scrib înăcrit, sufocat de repulsii incurabile. E mai degrabă un martor deconcertat, privind cînd cu rușine, cînd cu indignare, declinul culturii occidentale, dar tonul nu-i sare nicicînd peste pragul mâhnirii dospind de bună-cuviință. Chiar și atunci cînd e tranșant, o face cu morgă curtenitoare, fiind incapabil să fie vulgar. Din acest motiv, diatriba lui are un iz de admonestare cuminte, iar atunci când vrea să țipe, strigătul lui e un solemn semnal de alarmă. Celor pe care îi detestă nu le pomenește numele, și cu excepția a patru-cinci prieteni, cartea e golită de referințe nominative. Persoanele sînt indicate prin gesturi, nu prin onomastică. O ciudățenie a lui Andrei Zanca este că scrie constant Dumnezeu cu literă mică, sub motiv că misterul divin nu sporește cu nimic dacă îl scriem cu majusculă.
Să-l urmărim pe autor în digerarea silnică a amărăciunilor pe care i le provoacă spectacolul lumii dezlănțuite. Prima amărăciune îi vine din asuprirea pe care neomarxismul corect politic o exercită asupra contemporanilor. „Răul s-a impus în ultimul timp atît de tare, atît de evident, încît bezna se poate odihni, frecîndu-și mîinile, legănat de tot soiul de ideologii, mai ales de neomarxismul tot mai agresiv. Are acoliți din plin. Să inaugurezi din nou statuia unui monstru ideologic ca Marx, și asta de către indivizi de cel mai înalt rang european (și nu-i mai pomenesc fiindcă îi consider interșanjabili), să solemnizezi un scelerat care e cauzatorul moral al atîtor crime și morți, și mai ales să justifici tot circul acesta monstruos cu fel de fel de inepții, în vreme ce statuile și figurile luminoase ale martirilor se zdrobesc și se denigrează, nu e o dovadă clară a demonizării pe furiș, însă și cu o anume disperare, a lumii?“ (p.12).
Cine se opune flagelului marxist își încasează repede porția de caterisire publică: eliminarea socială, pierderea serviciului, izolarea culturală, într-un cuvînt damnatio memoriae. Tactica flagelului neomarxist e descrisă de Zanca astfel: „Acum interdicțiile sporesc pe măsură ce se impun tot mai agresiv drepturile. Se începe în mod insidios cu o propunere benevolentă, care treptat va deveni o obligație: mulțimea, gloata e mai ușor de demonizat decît persoana conștientă. Tartori galopînd pe o nouă ideologie. Maleficul începe mai întotdeauna cu clamarea de drepturi și pe atașarea adjectivului nou: omul nou, o lume nouă. Noul constituie eticheta seducției, a manipulării.”(p. 10).
A doua amărăciune îi este insuflată de generația tînără, subjugată de idolul din ecranele celularelor. Sub fascinația smartphone-ului, educația livrescă a tinerilor s-a prăbușit, în vreme ce pofta hedonistă de senzații tari le-a acaparat mințile. Ecranul telefonului este ochiul dracului. „Într-un spot publicitar, o fată exclama cu o siguranță grotescă, de un triumfalism ridicol, referindu-se la celularul pe care îl ținea în mînă crispată ca nu cumva el să pățească ceva: sînt liberă! Vorbă inconștientă de rob. […] Dacă în trecut se zeificau calități umane ridicate la perfecțiune, azi se zeifică internetul și celularul, un res, un lucru fără de care nu mai pot trăi. Ele nu mai sînt, ca pe vremuri, unelte, ci ne stăpînesc și ne elimină calitățile, ba chiar organele, care se atrofiază, laolaltă cu zone întregi ale materiei cenușii. Rafale de informații ne termină și ne dau gata sub toate aspectele” (p. 86). Despre maladia al cărei vector e internetul s-a scris deja prea mult pentru a-i mai nuanța aici trăsăturile malefice. Cel mult se poate spune că fenomenul e cu neputință de oprit: se va întinde pînă se va lovi de propriile limite, și atunci va apărea un alt fenomen a cărui tărie va eclipsa contaminarea ce se află în curs în rețelele de socializare.
A treia amărăciune provine din împrejurarea că artele sînt tot mai golite de ferment spiritual, de unde și terfelirea la care sînt supuse pînă la risipirea în distracții privite ca scop în sine, caz în care asumarea sacrului e înlocuită cu superficiul divertismentului: „Arta genuină deține mereu un fior sacru. Pe șleau spus, nu există o artă, ce-și merită numele, fără dumnezeu. Restul, oricît de rafinat ar fi, e doar subcultură, o artă de divertisment, care nu trezește, ci cantonează. Mozart te farmecă, te încîntă, uneori chiar și prin frivolitatea lui, însă Bach te înfioară, te cutremură, la fel ca interpretul lui congenial, Glenn Gould. Arta înfiorată de sacralitate te lasă încremenit. Fascinosum et tremendum” (p. 15).
A patra amărăciune provine din secularizarea privită ca un semn de progres: „Tot mai mare îndepărtarea multora de cer, de dumnezeu, de sine. Tocmai cei, care la angajări în universități, în unele instituții, întreprinderi, te întreabă dacă crezi, dacă aparții unei religii, și apoi, chiar dacă nu te vor angaja, îți țin lecții, înainte să te invite la plecare, despre faptul că nu e nevoie de dumnezeu, n-au nevoie de dumnezeu în compartimentele lor de parcă se simt obligați la asta, îi obligă cineva. Tocmai aceștia, laolaltă cu marionetele și cu șefii lor din umbră, cei fără chip, se comportă ca niște fanatici religioși.”(p. 147).
Tăvălugul agresiunii ateiste pare a fi atît de copleșitor, încît Zanca vede în epoca actuală o reluare a episodului Ada Kaleh (de unde și titlul volumului): așa cum insula din mijlocul Dunării a fost înghițită de ape odată cu ridicarea barajului de la Porțile de Fier, tot astfel omenirea e pe cale să se înece sub apa plăgilor ideologice.
În fața acestor primejdii, salvarea nu poate fi decît de la niște „trezitori”, inși a căror putere spirituală să-i smucească pe semeni din letargia în care se complac. Dar cum smucirea întîrzie să apară din lipsa trezitorilor, Zanca își linge rănile prin refugiu în îndeletniciri contemplative: plimbarea cu cîinele în pădure, ascultarea păsărilor ciripind în fiecare dimineață, audierea unei fugi de Bach sau rememorarea cîtorva amintiri dragi din Sighișoara.
Autorul e un apocaliptic blînd, stă pe marginea prăpastiei și se agață de pulpana lui Hristos. Nu-și smulge părul din cap, nu urlă din gură de șarpe. E recules, încordat și politicos. Iar atunci cînd cîrtește o face cu vervă într-un lexic cult, scriind un volum profund, pe care nu-l vor gusta decît cei care îi împărtășesc premisele de credință.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius