MARTIRII LUI EROS (VIII)(fragment din romanul cu acelaşi nume)

[Ionescu Ion]

În liniştea camerei, Mihai luase un caiet cu poeziile lui şi-l frunzărea. De la un timp îl pasiona figura legendară ă lui Andrei Mureşeanu şi voia să facă un poem dramatic plin de romantism în centrul căruia se afla autorul acelui marş patriotic, care însufleţise întreaga naţiune. Cineva însă bătu la uşă şi-l trezi din reveriile lui:
-Cine este?- întrebă el, supărat, că tocmai în astfel de momente este deranjat. Dar sări repede, amintindu-şi că Veronica îi promisese să-l viziteze.
-Tolla, cine să fie!- se înfăţişă ea în uşă.
Mihai îi zâmbi bucuros, îi deschise larg uşa şi o sărută.
-Gaius, obraznicule!- îl apostrofă Veronica.
-Credeam că nu mai vii, Veronico!
-Să nmai crezi, eu mă ţin de cuvânt, ce vreai să fac? Vin si eu când scap de corvoada căsniciei. S-a supărat mama pe mine, am lăsat-o bolnavă cu fetele. Zice:,, Fetele-astea parcă ar fi ale mele, le-ai uitat tabieturile de când eşti amurezată; trebuie să le îmbraci şi să le hrăneşti, le laşi iar în seama mea? Tu nu vezi ,Veronico, că nu mai pot?” Apoi după o pauză, îngândurată: Cred c-o pierd, Mihai, e bolnavă rău, Marioara stă mai mult pe la casa ei şi a lăsat toate treburile pe biata mamă.
-Cu ce ai venit?
-Cu birja! N-aş vrea să ma mai vadă tot oraşul… Tu ce faci aici în pustiul acesta?
-Scriu poezie, ce să fac?
-Scrii, scrii, scrii… Mi-ă plăcut ,,La aniversară”, dar fii atent, măi, băiatule,că e cam transparentă! Tu crezi că lumea n-are ochi să vadă?
-Cât ă trecut de la ziua ta de pe 22 martie?
-Ce rost mai are să mai numarăm zilele?
-Ai dreptate, trec aşa de repede…
-Si ce scrii?
-Un tablou despre Mureşanu… Încă de la Viena îmi stăruie în minte… Este un rezultat al peregrinărilor mele prin Transilvania, aceste pagini le-am scris într-un timp când sufletul meu era pătruns de curăţenia idealurilor, când nu eram rănit de boala îndoielii. Atunci lumea mi se părea armonioasă, cu i se prezintă oricărui vizionar…
-N-ai vrea să mi-l citeşti şi mie?
-Ia stai tu frumuşel lângă mine şi ascultă-mă!
O privi în faţă, îi ridică părul de pe ochi si o sărută. Cu mâna pe după gâtul lui, Veronica, într-un gest imprudent, îi vărsă călimare de cerneală pe manuscris. Mihai se bosumflă şi se uită la ea urât.
-Iartă-mă, te rog,- se scuză femeia-poate-i cu noroc!@, Hai, citeşte-mi-l, că sunt numai ochi şi urechi!
-Crezi că mai înţeleg ceva din acestă noapte care s-a aşternut pe hârtie?
-Te-ajut eu să înţelegi!
-E un poem dramatic, veronico, mai întâi am pus un peisaj sălbatic în munţi cu stânci abrupte şi brazi pe vârfurile lor, unii răsturnaţi de vijelii, alţii de torente…
-Natura ta romantica, cu deslănţuiri, glumi veronica.
-…în fund, pe un deal, un sat de colibe ars, în ruină, undeva turnul bisericii, negru, fumegând. E noapte, cade peste tot galbena lumina lunii. Un trunchi de copac răsturnat. Pe el şade Mureşanu, visător… Clopotul bate din turn cu glas dogit douăsprezece ore… Mureşanu se scoală şi declamă:
Se zbate miezănoaptea în inima de-aramă
Din turnul în ruina. Şi prin a lumei vamă
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies;
Ci prin al nopţii aer întunecos şi des
Abia pătrunde galben lumina-n raze rare
Precum se fur speranţe în inime amare.
………………………………………..
Mihai citea cu pasiune, juca rolul lui Mureşanu şi declama patetic cu vocea lui de bariton versurile. Intră în scenă anul 1848, ca personaj; Veronica îşi aminti de tragedia propriei familii şi de ororile de după revoluţie, când susţinătorii lui Iancu fură hăituiţi şi pedepsiţi aspru. Tabloul era plin de lirism şi de tristeţe…
Ajunseră în dreptul petei de cerneală unde intrau în scenă Silfii de lumină ce cântau în cor, nevăzuţi, o dulce melodie… Eminescu cunoştea versurile pe de rost, nu mai era nevoie să le mai citească.
-Pata asta de cerneală e semn rău, veronico, am impresia că o lungă noapte ni se deschide în faţă, umbrindu-ne viitorul…
-Ah, Mihai, tu din orice faci o tragedie! Ţi-am spus eu că-i cu noroc! (Şi Veronica îi trecu mâna prin părul lui negru corb, sărutându-l.) Parcă ai fi făcut numai din ghinioane şi semne rele!
-Poate c-aşa mi-au urzit ursitorile viaţa!
-N-ai dreptate!- îl încurajă femeia. Deşi ea era mai deznădăjduită decât poetul. Studiase prevestirile şi semnele rele într-o carte veche de-a lui Micle. Acolo spunea clar că pe parcursul vieţii se accentuiază ideile triste care ne vin în cap. Şi ea avea o idee fixă cu otrava care-o va lua de pe pământ, nu suporta să se vadă hâdă şi bătrână, neajutorată, povară pe capul altora. Se gândea mereu cum va fi acea clipă, trecerea din vremelnicie în neant. Se vedea întinsă pe catafalc cu mulţi admiratori pe lângă ea, cu femei care-o boceau, doliu peste tot, natură tristă, flori multe şi o coroana mare pusă la cap de iubitul ei. Poate că avea dreptate Mihai: pata aceea de cerneala era o luna noapte în viaţa lor…
-Hai, Mihai, se dezmetici ea din reveriile ei, lasă ursitorile si citeşte-mi mai departe, vreau să aud sfârşitul…
Eminescu reluă lectura. Tabloul dramatic se termina cu acel marş patriotic ,,Deşteaptă-te , române!”, declamat încet şi expresiv de către poet.
Din tot poemul, Veronica reţinuse câteva imaginii care-o tulburaseră. Gândirea lui care se scălda în ocean de flăcări, cântecul lui, comparat cu vântul care trece-n freamăt prin codri de stejar, acompaniat de-o liră zdrobită cu coardele-n rugină… Să caute armonia a sferelor senină…în inima lui zdrobită şi-apoi să moară.
-Tu, Mihai, trebuie să fii fericit ca scrii astfel! Nefericită sunt eu care niciodată nu voi găsi formele perfecte. Şi Veronica începu să plângă.
-De ce plângi?- o implora poetul.
-Nici eu nu ştiu…
Femeia tăcu, Mihai o trase lângă el şi-i mângâie pârul, ştergându-i lacrimile de pe obraz. Apoi o privi în ochi:
-Ce frumosă eşti, Veronico!
De câte ori îi spusese el acest lucru şi o măgulise cu aceste cuvinte. Dar ei îi plăceau, îi intrau în suflet. Când o femeie aude asemenea declaraţii de la un mare poet- gândea ea- prinde aripi şi se ridică din mocirla vremii spre ideal…
……………………………………………………………………………………
Aplecat la masa lui de lucru în redacţia Curierului de Iaşi, Mihai răspundea unei citaţii care-l soma să justifice nedepunea contului de gestiune ca bibliotecar pe anul 1875. Mihai bănuia că este tot lucrătura lui Petrino. Dar ,cum niciodată un necaz nu vine singur, se pomeni la uşă cu moş Scânteie, poştaşul, că-i aduce răvaş de la Ipoteşti. Gândul îi fugi imediat la maică-sa pe care o ştia bolnavă la pat. Citi repede scrisoarea şi văzu adevărul crud: Raluca era pe moarte.
Mihai se îmbrăcă şi plecă la gară, îngândurat. O ştia pe maică-sa bolnavă, o luase cu spasme, cu insomnii, trecuse prin atâtea greutăţi cu copiii, unii îi muriseră, alţii boleau sau erau prin străini. Henrieta îi scrisese că maică-sa fusese decurând la Botoşani la judecător să hotărască ce va face cu partea ei de avere. Cam de vreo luna boala luase alt curs mai grav, Raluca intrase în lungi si chinuitoare agonii. Zile şi nopţi, căminarul, Henrieta şi Nicolae îi vegheau stingerea pe patul cu tablii din holul de la intrare. De data aceasta cei de acasă răspândiseră vestea în toate colţurile lumii, prin telegrame, după fiii risipiti şi-i chemau să vină urgent acasă că poate o vor mai prinde în viaţă.
Prima sosise Aglaia de la Cernăuti şi apoi fratele cel mare, Matei; Mihai încă mai întârzia, pierduse trenul de dimineaţă şi mama, printre agonii, încă îşi mai chema fiul ei cel mai drag la căpătâi.
-Na venit Mihăiţă?- întreba ea printre lacrimi atunci când boala îi mai dădea un pic de răgaz.
-N-ă venit, Ralucă, dar o să vie…, îi răspundea Gheorghieş.
-Eu nu pot închide ochii până nu-l văd acum în ceasul morţii, îngâna femeia, căutându-l din priviri prin toată casa.
Tocmai spre seară, pe înmurgite, când se aprinseseră lămpile, sosi şi Mihai cu o trăsură tocmită de la Botoşani; era rupt de oboseală după o zi de umblet prin căldurile lui august. Coborâse din trăsură şi urca cărarea din ogradă, lătrat de dulăul lor lăţos, care nu-l mai cunoştea de când nu mai dăduse pe acasă. În prag îi ieşi înainte Aglăiţa cu lacrimi în ochi, care-l îmbrăţişă şi-l sărută:
-Nu mai soseai, Mihai?- îl apostrofă sora- mama nu-şi poate da sufletul până nu te vede pe tine.
- Taci din gură, Aglăiţă, nu mai plânge!- avu el puterea s-o mai încurajeze pe soru-sa, deşi era şi el cu lacrimile în ochi. În prag nu mai putu să se abţină şi izbucni în plâns. Îşi aduse aminte de toată copilăria lui fericită la sânul mamei şi acum o găsea aproape moartă.
-Copii, le făcu semn căminarul, nu mai bociti, lăsaţi femeia să-şi dea sufletul si-apoi o să fie timp şi pentru bocit! Stai pe pat, filule, îl rugă el pe Mihai, făcându-i semn cu mâna, că pe tine te aştepta!
-Mamăăă- o strigă Mihai, trezind-o din somnul ei adânc- mama mea scumpă şi dragă, eu sunt, Mihai al tău!
Raluca deschise ochii speriată şi privi la el. La început nu-l recunoscu, ochii ei rătăciţi priveau fix în tavan şi se mutau de la căminar la Aglaia.
-Ralucăăă, o zgudui căminarul, tu nu vezi că ă venit Mihăiţă al tău!
-Ă venit Mihai?- îngâna femeia- Mihăiţă al meu?- întrebă ea cu glasul stins.
-Da, mamă, eu sunt, nu ma cunoşti?- se apropie Mihai de ea.
Punând ochii pe el, Raluca începu să plângă, întinzând amândouă braţele către el să-l cuprindă şi să-l sărute.
-Mihai, băiatul mamei, cel rătăcit prin străini de mic, nu mai veneai?
-Am pierdut trenul de dimineaţă, mamă!
-Ce mai faci tu, eşti sănătos? Te mai dor urechile? Să ai grijă de tine, maică, că eu ma prăpădesc.
- O să am, mamă. Acum linişteşte-te!
Raluca iar avu o criză, ultima, care dură aproape toată noaptea şi spre dimineaţă inima ei cea dulce încetă să mai bată.
Priveghiul fu pentru Mihai cel mai bun prilej de a-şi aduce aminte de toată copilăria şi adolescenţa lui petrecute la Ipoteşti. Se vedea mic în cerdac, îmbrăcat doar într-o cămaşă luna şi desculţ, fugind prin toate cotloanele,, apoi auzea aevea strigătul ei: Mihăiţăă, hai la masă, baiatul mamei! Sau o vedea pe ea cu furca la brâu torcând şi spunându-i poveşti… Adesea şi-o imagina cu toţi copiii pe lqngâ ea stând la masă şi făcându-le poftele… Au trecut toate, s-au dus ca să nu mai vie… De-acum n-are cine să-l mai aştepte în prag cu zâmbetul şi bucuria de mamă.
Toată cătuna şi toate neamurile ei din Joldeşti veniseră la moarte, oamenii suiau dealul în ograda căminarului să-şi ia rămas bun de la coana Ralu. Pe mulţi Mihai nici nu-i mai cunoştea, crescuseră, se făcuseră oameni mari. Pe la orele două, cei doi popi, după ce terminara slujba de ieşire ă sufletului, urcară dealul spre bisericuţa lor s-o sfinţească. Acolo lâsase ea cu glas de foc să fie înmormântată. Fusese femeie bună coana Ralu şi cu dare de mână. Toate ţărăncile o boceau şi-o regretau că pe multe le ajutase la vreme de restrişte.
A doua zi urmă înmormqntarea.
Mihai mergea în urma cortegiului, privnd figura palidă ă mamei, moartă. Medita, cum de altfel învăţase el, despre vremelnicia vieţii, amintindu-şi cuvintele din Ecleziast: deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni… ce folos are omul din toată truda cu care se trudeşte sub soare.. Totul e vânare de vănt, praf, umbră… O vedea pe Henrieta plânsă, trăgându-şi picioarele de fier dupa ea. Oare cine o va mai îngriji de acum încolo? Privea la Aglaia cum se sbătea la capătul maică-si. Cine o va mai primi vare aici la Ipoteşti? Privea la taică-său, care îmbătrânise, cine-l va mai îngriji, cine-l va mai spăla? Şi fraţii lui care se dădeau de ceasul morţii… Se prăbuşa un mit… Mitul familiei care se destrăma odată cu moartea Ralucăi. Şi poate că avea dreptate taică-său să vândă Ipoteştii… Cu martea maică-si se duceau şi Ipot€ştii copilăriei lui, intrau în legendă…
Ajunse în vârful coastei, privi groapa neagră care-l înspăimântă, se căsca precum o uriaşă gură care-i înghiţea fiinţa cea mai dragă de pe pământ. De ce nu poate intra şi el cu ea în groapă? Ce se întâmpla cu el, cu soarta lui, cu viitorul lui? Avusese destule necazuri în ultimul timp, fusese dat afară de la bibliotecă, fusese revocat din revizorat,, relaţiile cu Veronica, deşi o iubea nespus de mult, erau şubrede şi fără nici un viitor, rămăsese un biet scriitoraş la un jurnal de provincie pe care nu-l citea nimeni, un fel de foaie ă vitelor de pripas, apoi relaţiile cu junimiştii se răciseră din cauza Caracudei care-l tot bârfea… Şi pe deasupra şi ruşinea pe care i-o făcuse baronul Petrino cu furtul de cărţi şi de mobilier de la bibliotecă…
Lovit din mai multe părti deodată, Eminecu se simţi pentru prima dată neputincios în faţa sorţii. Trei zile şi trei nopţi păzi mormântul reavăn al maică-si ca un câine credincios care nu poate să se despartă de stăpânul său. În zadar traseră de el fraţii şio surorile lui să-l ia acasă, sta ca un rătăcit în lungi meditaţii şi reculegeri, plângând umbra mamei sale. I se părea totul în zare negru, dealurile acelea pe unde colindase desculţ, lumea în care crescuse, natura care-l desfătase din belşug cu frumuseţile ei, pomii prin care se hârjonise cu fraţii lui, pădurea prin care hoinărise, câmpul, iazul, salcâmul primei iubiri…
……………………………………………………………………………………

După moartea Ralucăi, Mihai rămase în casă câteva zile să-şi revină după nenorocire prin care trecuse. Stranie coincodenţă, odată cu mama lui, murise şi dada Ana, mama Veronicăi Micle. Apriga ardeleancă închisese ochii pe veci cu două zile înaintea Ralucăi. Ştirea o aflase de la Creangă care dăduse pe la el şi-i povestise despre tragicul eveniment din casa Veronicăi. Vrusese să-i transmită condoleanţe, îi scrisese chiar o scrisoare, dar, luat prin surprindere cu moartea maică-si nu mai avusese timp să le dea la poştă.
Acum în liniştea căminului se gândea la publicarea câtorva poezii care-i erau lui dragi, dorind să le trimită prin Miron Convorbirilor Literare…Toate aceste poezii aveau ceva din durerea de care suferise decurând: Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,/ Prin care trece albă regina nopţii moartă./O, dormi, o dormi în pace printre făclii o mie/ Şi în mormqnt albastru şi-n pânză argintie,/ În mausoleu-ţi mândru, al cercurilor arc,/ Tu adorat şi dulce al nopţilor monarh.
Dar şi ceva din marea dragoste pentru femeia iubită pe care n-o mai văzuse demult. Dorinţa lui era s-o vadă neapărat, o chema-n codru s-o ţină-n braţe, să-i şadă pe genunchi şi s-o sărute. Rămase la patru titluri pe care trebuia să le trimită Convorbirilor: Melancolie, Crăiasa din poveşti,Lacul şi Dorinţa. Puse tocul jos şi privi peste decorul trist al camerei, apoi se uită pe geam peste cartierul dezolant al Văii Plângerii. Trebuia s-o vadă pe ea, simţea această nevoie, dar acum nu mai avea nici un motiv să meargă acasă la ea ca altădată. Se îmbrăcă să iasă afară, nu putea să mai suporte singurătatea. O luă spre pădurea Copoului şi se aşeză pe o bancă. Toate loviturile acestui an băteau ca un ciocan în capul lui: întâi Şerban, apoi biblioteca, hoţ de cărţi şi de mobilier,el, care muncise atât de mult s-o pună la punct, apoi destituit din revizoratul şcolar, conflictul de la Curier, dat afară ca profesor de la şcoală de feciorii de bani gata,, moartea maică-si, relaţiile încordate cu Caracuda, şi nu în ultimul rând relaţiile cu Veronica. Îşi aminti de o întrebare ă lui Creangă: ,,Coane Mihai, de ce preferi tu femeile, fetelor tinere?” ,,O fată e zero, bădie- îi răspunsese el- o femeie e un problem! Ea are numai carnea de copil, dar nu si mintea de copil… Cine preferă fetele femeilor e ca acel ce preferă pe ucenici maestrului…” Ce-i venise lui Creangă cu asemenea întrebare? Îi adusese aminte că-l vizitase în lipsă o femeie, pe nume Arina, care voia să se încadreze ca institutoare. Bădia i-ă spus femeii că Mihai nu mai e demult revizor şcolar… şi n-o poate ajuta cu nimic.
Raluca moartă… Nu se putea împăca cu gândul că mama lui murise. Şi Şerban îngropat de Ambasadă la Berlin… Oare ce s-a întâmplat în familia lui din partea mamei? Maică-sa fusese o femeie cu credinţa în Dumnezeu, surorile ei, calugăriţele, la fel… Le văzuse la înmormântare, parcă erau nişte pustnice, ce le-a îndemnat pe ele să ia calea Agaftonului? Fevronia, îi povestise unchi-său din Joldeşti, că fusese foarte frumoasă… Şi Sofica la fel… Să fi fost ele bântuite de mari decepţii în dragoste? Visa treaz pe banca din Copou, se vedea la bătrânul Vasile Iuraşcu, la Joldeşti, când îi poveste Olimpiada despre venirea muscalilor în 1828, când se băgaseră sub pat de frica lor. De ce-i zicea mamei Rareşa? Femeile bătrâne din satul ei aşa o jeliseră: ,,Rareşo, Rareşo!” Iar mătuşe-sa, Fevronia, mai avea chef de glume: ,,Măi Mihai,măi, mai ţii tu minte, maică, când ai fugit de la Cernăuţi de la şcoală şi te-am găsit în părul Isoscelului cu sânul plin de pere??” Ce repede trecuseră acele vremuri… Iurăsceasca cea nebună… Fevronia avea damblaua ei… Unchiul Calinic, un beţiv…Îmi spunea mama că seamăna cu mine. Cică se-nchidea în chilioara lui, bea şi înjura… Probabil ca tot o iubire neîmplinită la sihăstrit aşa! Oare ce dezastre au bântuit în sufletele familiei noastre?
Ridică capul din reveriile lui şi văzu că de departe o femeie şi un om se îndreptau spre el. Îi privea printre genele lui udate de lacrimi şi nu-i venea să creadă ochilor că unul era Creangă, iar femeia era îsăşi Veronica în doliu, după moartea maică-si. Femeia purta o pălărie neagră cu borurile largi şi o rochie lungă, tot neagră. De când n-o mai văzuse el? Ultima întâlnire fusese când venise ea în Valea Plângerii şi se certaseră zdravăn. Veşnicul joc al dragostei: ,,Eşi gelos, Mihai!” ,,Şi pe soare sunt gelos, Veronico!”- îi răspunsese el în glumă. ,,Eşti prostuţ!” ,,Eşti nebună!”- îi replicase el.
Cei doi se apropiară de Mihai, Creangă cu jovialitatea lui îl luă la rost: ,,Bădie Mihai, da’ tare te-ai sălbăticit de noi de n-ai mai dat nici un semn de viaţă! Ştiu că ţi s-a prăpădit mămuca, Dumnezeu s-o ierte! Apăi pe toţi ne cheama odată şi odată ţinţirimul... Primeşte, te rugăm, condoleanţele noastre… Şi nu uita că şi pe Veronicuţa ă lovit-o necazul… Sărmana venea de la cimitir şi m-ă rugat s-o însoţesc pein Copou. Şi disutam cu ea, aşa nitam-nisam, că decât să trăieşti ca un pustnic în Valea Plângerii, mai bine te muţi la mine… Am vorbit şi cu Tinca mea şi mi-ă zis că unde mănâncă doi, mănâncă şi-al treilea! Eu cu veronicuţa te rugăm să vii la bojdeuca mea…
Veronica tăcea, încă mai părea supărată… Creangă o observă şi-o rugă să nu mai stea aşa îmbufnată că nu-i stă bine.
-Dar feşteleu-beşteleu, ce m-amestec eu în daravelile voastre, dragostea n- are nevoie de martori, eu am să dau pe la Zahei pe vale să mai văd ce vestea-povestea…
Creangă plecă şi Veronica rămase ca o stana de piatră în faţa poetului.
-Mă mai umileşti mult, domnule Eminescu?- deschise femeia gura.
-După furtuna prin care am trecut amândoi, asemenea lucruri sunt fleacuri… Ne-a umilit destul soarta…
După moartea maică-si, Veronica simţea nevoia să se destăinuie cuiva şi începu să schimbe tonul:
-Ai dreptate, Mihai, nu pot să trăiesc cu gândul că mama nu mai există. Dacă eu astăzi sunt ce sunt, îi datorez ei! M-a îngrijit, sărmana, cu o dragoste neţărmurită. Când eram mică, îmi zicea Alintata. Datorită ei am avut o copilărie fericită. N-am ştiut ce-i necazul, mânia, durerea… Fugeam toată ziulica despletită prin grădină după flori şi îmi împodobeam cu ele pălăria de paie. La o onomastică , făcând pe poeta, i-am făcut şi o poezie: Zi de săbătoare/Flori şi fără teamă/Fiica iubitoare/ Te sărută, mamă. Când a fost să mă mărite, s-ă dus la domnu’ Petre, care era naşul nostru… El l-ă botezat pe frate-mio. ,,Petre, zice mama, profesorul Micle i-a cerut mâna fetei mele, dumneata ce părereai?” Dom’Petre era înalt, semăna cu tata… Şi parcă-l văd, o întreabă uimit: ,,Ea ce zice?”- adică eu. ,,Ce-o să zică, ea e un copil, zice ce zic eu!” ,,Fină Ană, eu zic ca prunca face bine ce face, profesorul Micle e om aşezat şi cu avere, e ardelean de-al nostru de peste munţi…” Atât i-ă trebuit mamei că ă doua zi ă trimis răvaş cu acordul…
-Dada Ana, dumnezeu s-o ierte, zise Eminescu, ascultând-o cu atenţie, avea mare ciudă pe mine că-ti stric căsnicia. De câte ori veneam în casa ta mă înţepa cu privirea…
- Păi nu ţi-a zis ea Împuşcă-n lună?- glumi Veronica, apoi mimând-o pe maică-sa: ,, Ai văzut, tu Veronico, poet bogat?” Uite-te la Mureşan sau la Bolintineanu…” Odată i-am vorbit de propunerea ta:,, Mi-e drag, mamă, aş pleca cu el în lume…” ,,Fată, zice , tu ascultă-mă pe mine că n-ai pe nimeni pe pământ să-ţi dea un sfat bun, siguranţa vieţii nu vine de la dragoste ci de la avere…” Asta era concepţia ei. Înainte de ă muri m-ă chemat la ea şi mi-ă zis:,, Vreau săţi las cu glas de foc să nu strici tu legământul cu Ştefan până nu răposează, mai bine ai grijă de fetele astea până se măresc că pe urmă…”
- Îi era frică de mine că vă stric căsă toria?
-Cred că da.Se simţea vinovată că mă legase de un bărbat pe care nu-l vroisem.
Mihai o privi mai îndeaproape, în rochia neagră:
-Ce bine ţi-ar sta călugăriţă în acest costul!
-Nu ţi-am spus că am vrut să mă calugăresc? Şi poate că făceam mai bine! După o pauză. Dar să lăsăm asta, de ce ,domnule, te-ai dat la fund?
-Pentru că între noi se căsca o prăpastie, tu eşti o femeie măritată, eu ce rost mai am aici în Iaşul-acesta în care am ajuns un cerşetor. Mi-e în gând să plec din acest oraş unde-am cunoscut şi fericirea, dar mai ales nefericirea…
-Şi, ma rog, unde-ai vrea să pleci?
-Unde-oi vedea cu ochii…
-Bine, Mihai, fă-o si pe-asta! Înseamnă că nu mai ai nimic pentru mine…
Şi femeia plecă brusc cu lacrimile în ochi; dragostea dintre ei se destrăma şiea n-avea nicio putinţă.
Eminescu rămase stană de piatră, uitându-se după ea.

Ion Ionescu-Bucovu