Maria VAIDA despre Mircea POPA

[Stefan Goanta]

Maria Vaida: „Mircea Popa – 70“
Portret al criticului literar
„Bun cunoscător al istoriei şi literaturii, familiarizat cu documentele de însoţire a creaţiei, pe care le priveşte încântat, de aproape, cu mai multe feluri de ochelari, Mircea Popa scrie mult, sobru, legat. Ordinea scrisului său masiv, chibzuit ardeleneşte, provine din ordinea (şi aventura) literaturii şi din rigoarea autorului. Plăcerea punerii în pagină este o componentă a bucuriei încăpătoare a criticului şi istoricului ce ţine la adevărurile şi la farmecele literaturii. Mircea Popa este un însingurat care trăieşte din voluptatea lecturii, din plăcerea documentării şi a descoperirii. De aceea, bucuriile, supărările şi polemicile criticului provin în primul rând din necitiri, necitări ori din rele citiri şi citări. Căci, convenţia literară conţine pacturi ce nu pot fi trădate sau falsificate. Probele criticului din texte arată neastâmpărul strunit al celui ce cunoaşte bine scena literaturii, culisele ei şi spectacolul receptării. Într-un imaginar (deocamdată) inventar al noutăţilor, priorităţilor şi precizărilor critice şi istorico-literare, esenţial pentru cultură, mentalităţi şi intelectuali, Mircea Popa ocupă unul din primele locuri. […] Meticulos şi sobru, scrisul lui Mircea Popa se aşează temeinic într-un cuprinzător dicţionar al ideilor literare şi al circulaţiei acestora la românii care (mai) citesc şi consemnează ce scriu alţii.” (Ioan Derşidan, Gândul, între estuar şi ostrov în “Al cincilea anotimp”, Oradea, 1997, decembrie, p. 6 )
[...] „Sunt specifice metodei portretistice practicată de dl. Mircea Popa medalioanele însoţite de lungi rulouri de titluri: cărţi, studii, reviste, traduceri, revărsate în pagină din memoria de infailibil computer a istoricului literar întru documentarea gestei unor cărturari enciclopedici. Impresia exercitată asupra cititorului de aceste enumerări torenţiale retezate aforistic -„Vremile nu iartă pe tembeli”(P. Şeicaru) – nu diferă de cea produsă de frescele bizantine (frecvent citate în studiu), unde protagoniştii ţin în mână suluri desfăşurate cu slove ce „zic” de pildă „Făţărnicie, scoate mai întâi bârna din ochiul tău. [...] Om de bibliotecă, discernător meticulos, aparent abstras, în largul său pe banchiza exclusivă a periodicelor interbelice de la BCU, dl Popa e şi un sentimental evocator al Clujului, unde activitatea sa exegetică intră acum în al doilea pătrar de veac.[...] La mulţi ani, domnule Mircea Popa!”(Doina Curticăpeanu, Scara de cristal, în „Familia,” nr.10, 1999, p. 22-24)
„O trăsătură, aş zice călinesciană, care îl diferenţiază pe Mircea Popa de şcoala de istorie literară clujeană este refuzul „specializării” într-o perioadă anume a literaturii române. El scrie tot atât de bine şi competent şi despre Timotei Cipariu să zicem, dar şi despre contemporani, semnând prefeţe la cărţi aparţinând lui Adrian Grănescu, Horia Muntenuş, Dan Marius Drăgan, Lucian Cristea sau Justinian Gr. Zegreanu. În acelaşi timp, de aproape zece ani el deţine în ziarul clujean „Adevărul” o rubrică intitulată „Cărţile clujenilor” în care face o binevenită critică de întâmpinare, într-o epocă în care majoritatea criticilor s-au dezis de ea. O constantă a scrisului său poate fi însă aplecarea specială spre figuri de prim-plan sau de plan secund ale literaturii transilvane începând cu perioada iluministă şi până în contemporaneitate. Astfel, a scris despre G. Bariţ, S. Bărnuţiu, T. Cipariu, Samuil Vulcan, Al. Gavra, Gr. Obradovici, Iosif Paşca de Penicei, Tincu Velea, Georgian Hagi Peşacov, Codru-Drăguşanu. A consacrat ediţii recuperatoare unor scriitori ca Nicolae Oţălea, O. Goga, I. Agârbiceanu, L. Blaga, Emil Isac, Il. Chendi, iar şcolii clujene de istorie literară i-a închinat o amplă analiză de tip „portretistic” în Figuri universitare clujene. N-a neglijat nici figurile de al doilea plan ale acestei culturi, cărora le-a închinat pagini restitutive în volumul Penumbre, apărut de curând. [...] Cu o operă impunătoare, cu o exemplară hărnicie şi probitate ştiinţifică, Mircea Popa merită din plin, acum în moment aniversar, preţuirea noastră.” (Ion Buzaşi, Un istoric literar, în „Luceafărul”, nr. 5, 2004 (11 febr.), p. 6)
„[...] Mircea Popa, trebuie să recunoaştem, reprezintă astăzi pentru istoria literară, un nume care se impune prin calitatea scrisului său, prin diversitatea temelor abordate, prin capacitatea lui de a cuprinde într-o desfăşurare, aş zice fără rival, aproape tot ce este important în literatura română. Cele câteva zeci de cărţi pe care le-a scris sunt tot atâtea pietre – câteodată pietre de hotar – pentru ceea ce însemnează spiritualitatea noastră. Mircea Popa ştie să păstreze viu gândul vieţii noastre româneşti. [...] Se întâmplă adesea ca o sumă de nechemaţi să se exprime în domeniul nostru cultural. Mircea Popa a ştiut să intervină cu sagacitate şi aş zice câteodată neconcesiv asupra tuturor formelor de impostură. Sunt celebre intervenţiile pe care le-a avut în legătură cu editarea unor clasici, cu lacunele pe care le reprezintă diferitele producţii, aşa- zis ştiinţifice, făcute de nişte amatori. Numele lui din acest punct de vedere s-a impus în conştiinţa tuturor. Ce intră sub observaţia lui Mircea Popa răspunde unei acute necesităţi a vieţii noastre culturale.” (V. Fanache, Mircea Popa-65, în „Steaua”, LV, nr.4-5, 2004, p.101)
„Observăm că scriitura profesorului pe suport documentar se încinge pe deplin motivat, totodată creşte în amplitudine, capătă orizont eseistic pe acest fundal pozitivist. În scurt vorbind, extensia preocupărilor din ultimul deceniu specific al discursului său analitic ne îndeamnă să enumerăm pe profesorul Mircea Popa între primele personalităţi ale domeniului, alături de Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Dan Horia Mazilu, Ion Simuţ, Ioan Derşidan, cu bucuria de a vedea că bihorenii s-au ridicat la nivel naţional şi pe această scară.” (Constantin Mălinaş, Profesorul Mircea Popa la 65 de ani, în „Impact”, an II, nr. 4, 2004, p. 6)
„Fidel unei profesiuni de credinţă afirmată încă de la început de carieră, istoricul literar Mircea Popa s-a înscris firesc în ampla acţiune de recuperare a unui segment extrem de important al literaturii române – literatura exilului. Domniei sale îi datorăm, aşadar, rezultatele unui interes deosebit pentru un nume mare al exilului românesc, Vintilă Horia.[...] Atenţia istoricului literar s-a îndreptat asupra fenomenului cultural românesc în aspectele sale cele mai diverse: relaţii interculturale, contribuţii bio-bibliografice, valorificarea aportului transilvan de orice fel la patrimoniul cultural naţional, semnalarea unor manuscrise sau reviste vechi, recuperarea şi publicarea corespondenţei unor scriitori, monitorizarea vieţii literare actuale.[...] Complexitatea unei astfel de personalităţi, febrilitatea căutărilor şi descoperirilor, informaţia transmisă în calitate de dascăl, pledoaria pentru conservarea valorilor naţionale alcătuiesc un model.”
(Georgeta Orian, Omagiu profesorului Mircea Popa, în vol. Annales Universitatis Apulensis, seria Philologica, tom I, nr. 5, 2004, Alba Iulia.)
„În fond, Mircea Popa nu e un pozitivist de factură tradiţională şi nici nu s-a cramponat de o anumită metodă, după cum nici nu s-a fixat definitiv asupra vreunei epoci literare. Concentrându-se o vreme asupra iluminismului transilvan, s-a dezlănţuit apoi într-o cuprindere vastă a întregului spaţiu literar şi chiar cultural. Descoperă cărţi şi scriitori uitaţi, face numeroase ediţii, în special din creaţii ale unor autori consacraţi, dar rămase prin diverse publicaţii; iniţiază la Institut un dicţionar al romanului românesc şi colaborează la Dicţionarul general al literaturii române, scos de Academie; scrie despre scriitorii din exil, despre marile “figuri” ale Universităţii clujene ori studii de sociologie a receptării. Explozia se produce de prin anul 1994, de când a publicat cel puţin o carte în fiecare an. Dar, cumva surprinzător, o foarte intensă activitate a sa în ultimii ani este aceea de cronicar al literaturii române contemporane. În cotidianul “Adevărul de Cluj”, îndeosebi, a scris sute de recenzii despre cărţile scriitorilor clujeni. Nu-s simple inventare: comentariile aparţin unui critic veritabil, bine orientat în metamorfozele literaturii, cu gust şi discernământ. Are deseori fineţe analitică, intuiţie şi o dezinvoltă expresivitate a limbajului. Formaţia sa de istoric literar nu pare deloc inhibată pentru această carieră târzie, însă fulminantă, de foiletonist. Mircea Popa şi-a întreţinut o vie curiozitate intelectuală prin lecturi solide, familiarizându-se cu modalităţile criticii moderne şi cu diversitatea limbajelor literare în desfăşurare.” (Petru Poantă, Scriitori clujeni în eboşă, în “Adevărul de Cluj,” XVII, nr. 5016, 2007, (26 apr), p. 5)
„Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea apăruse ca un fel de meserie, aceea a căutătorilor de aur. Grea, foarte grea meserie, implicând un spirit aventurier, o mare tenacitate, speranţă şi încredere în izbândă şi nu mai puţin dorinţa de a scoate la lumină, din tenebrele unui material oarecum amorf, acel grăunte de metal preţios care să dea lumii un licăr de nouă strălucire. Mulţi dintre cei ce s-au încercat în a scoate din steril roca productivă, au renunţat, s-au prăpădit, au dispărut în neantul uitării. Alţii, cei norocoşi – dar norocul e cum şi-l face omul – , mai cu fler, ca să zic aşa, cei care au reuşit, au devenit, dacă nu celebrităţi, în orice caz puncte de reper, fără tăgadă. Aşa se face că această îndeletnicire a urcat cumva în simbol, iar azi, prin translaţie, îi numim căutători de aur pe toţi aceia care îşi cheltuiesc energia şi timpul, inteligenţa şi priceperea etc în a scoate la lumina lumii fapte şi mărturii semnificative în existenţa noastră, ce păreau pierdute, îngropate pentru totdeauna în molozul de pe urma ridicării atâtor edificii de prim -plan, care s-au impus în conştiinţa epocii, a istoriei. Unul dintre aceştia este şi Mircea Popa, neobosit cercetător al istoriei noastre literare, profesor universitar, autor a nenumărate studii, comentarii şi comunicări, ca să folosesc un termen de rutină, pe seama unor descoperiri făcute în urma unor insistente, zilnice descinderi pe labirinticele cărări ale te miri căror biblioteci şi arhive. Aproape de fiecare dată întoarcerile au fost binecuvântate de succes…[...] Nu puţini sunt cei ce-l ţin pe Mircea Popa de om exigent. Şi cum n-ar fi, când o asemenea muncă de salahor literar este atât de puţin preţuită azi.Dar mâine?… Istoria literară, oricâte intemperii s-ar abate asupra ei, are un fond necoroziv, în care numele unor asemenea căutători de aur – Hurmuzachi, Torouţiu, Haneş, Lucian Predescu etc.- rămân încrustate pentru totdeauna. Cu asemenea destin cată a se împăca şi Mircea Popa, dacă nu cumva, norocul îi va hărăzi, cu îndreptăţire, încă mai mult.” (Constantin Cubleşan, Portrete neconvenţionale. Între căutătorii de aur, în „Filarmonia”, Revista artelor şi profesiilor liberale, an IV, nr. 4, 2008, p. 55.)
MARIA VAIDA