Ioana Diaconescu, Scriitori în arhivele CNSAS. Intelectuali urmăriţi informativ, arestaţi, condamnaţi, ucişi în detenţie 1946-1989,
Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2012, 424 pag.
Asta aplecat peste un dosar din arhiva CNSAS e un chin. Dispoziţia pe care o încerci nu are prea multe în comun cu satisfacţia estetică. Sub unghi intelectual sfîrşeşti prin a căpăta un gust de dezolare contemplativă.
De vină nu e doar limba în care e scris – jargon inept mustind de clişee compacte –, dar mai ales atmosfera nefirească ce emană din filele lui: o halenă grea, deprimantă, provocată de drama unor oameni care nu pot face nimic împotriva unui regim care a hotărît să-i elimine. E ca o treptată strîngere a laţului social, dar o strîngere la care cititorul asistă retrospectiv, contemplînd răceala unui labirint birocratic, în care victimele sunt sufocate sub sunetul neutru al prevederilor juridice.
Ioana Diaconescu a simţit din plin deprimarea pe care o inspiră aceste catastife macabre, de-a lungul celor 11 ani cît a cercetat arhivele CNSAS, spre a scoate în final acest volum-bilanţ, în marginea a 21 de personalităţi culturale care au avut de-a face cu Securitatea: de la Ernest Bernea la Petre Pandrea, de la Dinu Pillat la Nicolae Carandino sau de la Ştefan Baciu la Alexandru Ivasiuc.
Senzaţia pe care cineva o trăieşte ţinînd în mîini scriptele de la CNSAS nu e uşor de împărtăşit, dată fiind nuanţa de „iniţiere în jos”, adică de coborîre într-o lume absurdă, cu tenebre şi atrocităţi. Tocmai de aceea mărturisirea autoarei din prefaţă e binevenită: „Am pătruns într-un univers de neimaginat, nociv, toxic, violent, atroce, din care cunoaştem doar fragmente. Dar ceea ce începusem să descopăr intrînd tot mai adînc în arhivă depăşea cu mult limita omenescului. Or, omul e o fiinţă bine definită biologic şi spiritual. Aici însă, toate datele problemei dispăreau într-o lume întunecat-haotică, totul funcţiona pe contrasens, totul se opunea normalităţii ca o mănuşă întoarsă pe dos. Intrasem direct în infern.” (p. 7)
E inutil a bănui aici accente patetice, cînd de fapt e vorba de o stare pe care cel mai adesea, din comoditate şi neglijenţă, o definim ca „stare inefabilă”, adică drept un sentiment pe care nu-l poţi prinde într-o fabulă lămuritoare. Impresia de infern, de „mănuşă întoarsă pe dos”, cu care Ioana Diaconescu a rămas citind dosarele Securităţii, are ceva aparte, oarecum netransmisibil, iar cauza stă în senzaţia de aer închis, de încăpere ermetică, care a venit spre autoare indirect, prin buclele unui exasperant limbaj de lemn. Oricine a fost la CNSAS a simţit asta: că sub jargonul livid al sintagmelor operative se ascund tragedii reale.
În fond, fiecare dosar e o junglă de formalisme absurde, în care inculpatul e încapsulat precum o insectă într-un picătură de răşină împietrită: un set de verdicte- şablon care îl prind sub o etichetă ideologică, ale cărei gradaţii sunt uimitor de monotone. Indiferent că e vorba de Sandu Tudor sau de Alexandru Ivasiuc, de Alexandru Marcu sau de Ion Petrovici, protocolul onomastic menit a-i înfiera e acelaşi: autor mistic-religios, instigator la acţiuni contrarevoluţionare, uneltitor împotriva ordinii de stat şi, drept anatemă supremă: duşman al poporului.
O victimă împachetată în ţesătura acestor epitete este vinovată din clipa intrării în atenţia „organelor în drept” (expresia e uriaşă prin comicul involuntar pe care îl presupune discrepanţa dintre ordinea de drept şi nedreptatea pe care o făceau instituţiile cu pricina), un dosar nefiind atît o colecţie de probe pledînd pentru o culpă, cît o harababură de detalii care nu face decît să confirme culpa iniţială, de care nici Dumnezeu nu se îndoieşte.
Dar, dincolo de aceste stigmate, de sub carapacea ternă a jargonului acuzator ies la iveală episoade curat omeneşti, nenorociri trăite de-a dreptul, fără preocupări de ostentaţie teatrală. Afli de pildă bolile de care sufereau unul sau altul, schingiuirile la care era supus, şantajul şi ameninţările îndurate etc. Episoadele acestea sînt cele care dau miez dosarelor, caz în care grija unui cercetător e să le scoată la lumină, cu preţul înghiţirii a sute şi mii de pagini de inerţie terminologică. Şi chiar asta face Ioana Diaconescu, autoarea avînd vigilenţă cinegetică, adică intenţia de a vîna acele paragrafe care nu au fost acoperite de lespezile limbajului de anchetă. De aceea, cînd dă peste episoadele în cauză, autoarea simte cum maţul lung al clişeelor se întrerupe, iar opera conţopistului aflat în pielea subofiţerului încetează, spre a lăsa loc adevărului căutat. Din acest motiv, valoarea volumului stă tocmai în petele de adevăr pe care Ioana Diaconescu a reuşit să le extragă din molozul de fragmente birocratice care împînzesc catastifele de urmărire informativă. Aşa se face că cititorul simte cum, prin găurile codului impersonal ale aparatului represiv, se strecoară drama unor spirite care au format elita interbelică.
Spuneam că ce izbeşte la Ioana Diaconescu e mărturisirea traumei pe care a trăit-o în intervalul celor 11 ani de cercetare arhivistică, trauma culminînd cu intenţia de a renunţa de cîteva ori, din cauza disconfortului pe care îl resimţea la contemplarea grozăviilor găsite: de pildă, tortura celor întemniţaţi (nici un intelectual care a trecut printr-o anchetă a Securităţii nu a scăpat fără tortură: Vladimir Streinu a rămas fără dinţi în gură după prima şedinţă de interogatoriu, Vasile Voiculescu s-a ales cu deformarea coloanei vertebrale, Noica cu atrofia musculaturii fesiere, iar Tonegaru cu distrugerea cartilajelor articulare de la genunchi şi şolduri). Pe acest fundal de bestialitate vine reacţia Ioanei Diaconescu: „Nu de puţine ori, în aceşti 11 ani, am vrut să renunţ. Sau să fac o pauză. Diferitele maladii specifice muncii de cercetare în arhive îşi începuseră atacul destul de violent. Era «botezul focului». Dar trebuia să continui, orice s-ar fi întîmplat. Îmi asumam oboseala, şocurile emoţionale resimţite la fiecare revelare a adevărurilor, revenirea obstinată asupra documentelor ce soseau uneori şi după ani de aşteptare, starea de melancolie ce mă năpădea după orele de lectură în arhivă, cînd, în drum spre casă, toate mişcările corpului meu, de la mers pînă la mişcarea braţelor, erau încetinite parcă de un calm depresiv de care nu mă mai puteam desprinde ore întregi.” (p. 8) Calmul depresiv e acea inhibiţie de protecţie ce vine după aflarea unei violenţe nedorite, şi numai aşa îţi poţi face o idee de „starea netransmisibilă” pe care o au cei care au stat cu ochii în dosarele CNSAS: rude, prieteni, urmaşi sau cercetători. E un element indicibil aici, de bolgie în care intri prin praful filelor de dosar, un element din care o minimă imaginaţie poate intui proporţia tragediilor petrecute în camerele de anchetă. Şi atunci, merită să te întrebi cu intenţie critică: cîte cărţi de ficţiune pot induce o asemenea stare cititorului? Cîte romane te lasă cu un „calm depresiv”? E ceva în aluatul ficţional al textelor de creaţie care exclude inhibiţia de protecţie: drama pe viu, fără zorzoane stilistice, întocmai ca în relatările din dosarele CNSAS.
O remarcă specială se cuvine diagnosticelor pe care deţinuţii le primeau înaintea morţii, după un scenariu ştiut: pînă în clipa agoniei toţi erau sănătoşi tun, nici un control medical nedepistînd măcar o răceală, pentru ca apoi, în momentul în care intrau în stadiu terminal, să li se descopere o pletoră de afecţiuni. Simpla parcurgere a pomelnicului patologic îţi dă un gust de lazaret negru, chiar în cazul pacienţilor care nu au sfîrşit în închisoare. Ion Petrovici: „ectazie aortică cu tulburări de tensiune şi rimt cardiac accentuat” (p. 112); Mircea Vulcănescu: „slăbire progresivă – a pierdut 40 de kg –, stare de debilitate extremă, tremurături ale degetelor, exoftalmie, tahicardie, miocardită şi pleurezie dublă TBC.” (p. 108), Vasile Voiculescu: „febră tifiodă, tifos exantematic, febră recurentă, hepatită epidemică, TBC pulmonar stîng, sindrom cardiovascular, colită cronică de fermentaţie, cistită cronică, apendicită cronică.” (p. 68) La Alexandru Marcu se atinge apogeului cinismului alb, căci în fişa de deces stă scris că medicul a constatat că „moartea a fost reală şi nu există nici o bănuială asupra cauzelor ei.” (p. 100)
O carte fără literatură, în care documentul de arhivă e mai redutabil decît ficţiunea.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius