Mantuirea ca umblare pe cale

[altmariustotal ortodox]

Noi complicăm lucrurile în mod inutil, avem prea multe variante, nu vrem să renunțăm la ele, nici nu mai știm să le mai distingem astfel încât să avem un drum propriu. Sunt prea multe lucruri care ni se propun ca bune și frumoase și ni s-au dizolvat criteriile ca să mai știm pe care dintre ele să le mai alegem. Dar pentru un credincios e simplu: rămâi în Biserică, urmează-i învățăturile fără abatere și te vei mântui. După Sfântul Teofan Zăvorâtul ceea ce se întâmplă în Biserică este similar cu evenimentele din lume, numai că aici lucrurile sunt date în forma lor pură, adevărată, naturală. Avem şi în Biserică baluri, petreceri, sărbători, numai că altfel decât sunt date în lumea păcatului, a poftelor şi dezmăţului.

Suntem, ca ortodocși, în Biserica adevărată, iar dacă ne menținem în rânduielile ei vom fi mântuiți. Nu avem de descoperit, de inovat, de căutat zadarnic în altă parte, unde există și riscul de a ne pierde. Tot ce ne trebuie ca să ne mântuim a fost deja pregătit pentru noi, ni se oferă numai cu condiția să-l primim prin Tradiție, prin învățătura clară și simplă. Tot ce este în afara Bisericii este deșertăciune de care trebuie să ne lepădăm. Să ne lăsăm purtați de Biserică, să ne punem voința proprie în acord cu preceptele ei.

Vom avea mai departe de luptat cu patimile, căci asemenea încercări nu ocolesc pe nimeni dar, fiind înăuntrul Bisericii, vom avea mai multă putere să luptăm cu ele, vom primi harul pe care îl dă participarea la Sfintele Taine. Primim Duhul, ne lăsăm pătrunși de el, prin participarea activă la viața Bisericii: slujbe, posturi, rugăciuni.

Ca să ne aflăm pe calea mântuirii este necesar, după Sfântul Teofan Zăvorâtul, să cunoaștem învățătura de credință, să fim părtași la tainele Bisericii, să participăm la slujbe de fiecare dată și să luăm îndrumare de la preoți în toate problemele în care suntem în cumpănă. Avem nevoie de toate acestea pentru că nu suntem în stare să ni le asigurăm singuri. Eu nu sunt deținătorul adevărului, păcatul m-a făcut slab și orb, de aceea am nevoie să fiu călăuzit. Prima regulă a vieții duhovnicești este să nu mă încred niciodată în mine însumi, ci întotdeauna în ceea ce îmi oferă Biserica.

Ce avem de făcut atunci când avem parte de tot ce ne trebuie pentru mântuire. Întâi, să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne crează acest mediu propice pentru mântuire. Apoi să ne lăsăm cu totul în seama acestei rânduieli dumnezeiești, păstrându-ne permanent fermi pe această cale, să ne străduim să avem acea stare lăuntrică de a primi tot ce vine de la Biserică. Apoi să împlinim cu râvnă tot ce se cere pentru mântuire.

Urmând această cale, prescrisă de Biserică, nu avem cum să ratăm mântuirea. Pare cel mai simplu mod cu putință. Din păcate, e destul de greu de urmat de persoanele cu mentalitate modernă - și cine nu o are? – care vor să verifice totul, să justifice totul, să judece orice li se pare că s-ar abate de la ceea ce cred ei că înseamnă adevărul. Iar omul, lăsat după mintea lui, poate să ajungă sau nu la adevăr, fără să-și dea seama când se află în eroare. În epoci trecute religia era ca de la sine înțeleasă o prezență majoră în viața omului. Erai cumva preluat de societate și dus în direcția mântuirii.

Acum însă lucrurile se petrec cu totul altfel. Revendicarea autonomiei umanului în fața oricăror concepte, puteri etc nu are limite și a trecut din domeniul politic și social în toate celelate, inclusiv în cel religios. Oamenii acceptă greu învățătura Bisericii, nu se mai acomodează cu postura de simpli primitori și executanți, cei mai mulți spun „am eu credința mea” care, de regulă, se constituie din abateri de la învățătura dogmatică.

Învățătura de credință e bine păstrată în Biserică, e fixată în dogme, în tratate teologice, este predată în facultăți și vestită, prin predici, în toată lumea ortodoxă. Dar arareori oamenii o păstrează în puritatea ei. O mutilează chiar fără să își dea seama, căci fiecare o înțelege după chipul și poftele sale, o amestecă cu tot felul de păreri personale și cu opinii venite pe alte căi. Astfel, ne luăm ideile atât din Biserică, dar și din sfera politică, din psihologie, de la știri, de la ce spun vedetele și dintr-o mulțime de alte locuri astfel încât reușim să obținem un amalgam în care este și ceva ortodoxie, dar grav amestecată cu tot felul de alte prostii adunate de pe te miri unde.

Mai contribuie la scăderea credinței și lunga serie de scandaluri legată de atacurile împotriva Bisericii, presărate prin multe locuri, adesea chiar cu scopul clar de a denigra Biserica. Trăim într-un boom informațional în care primim mult mai mult decât putem procesa și, mai ales, de cât am avea nevoie. E greu să nu te lași influențat de ceea ce primești. De pildă, vezi un film artistic care nu are propriuzis nicio idee anti-creștină în el. Nu îți dăunează cu nimic, zici. Dar totuși, simpla lui vizionare este o abatere de la cale. Filmul îți propune un univers paralel cu cel al credinței, vine cu imagini, gânduri, senzații care nu sunt ortodoxe și care te fac să visezi la altceva decât ortodoxia. În acest sens, un film banal, fără absolut nimic provocator în el, poate fi o derogare de la ceea ce trebuie să urmezi. Nu e un păcat strigător la cer, ci doar o picătură de deviere, care însă se adaugă la alte nenumărate picături.

Dacă înainte puritatea credinței venea ca de la sine, în ciuda puținătății surselor de informație în epocile trecute, acum e tot mai greu să o păstrezi chiar dacă ni se oferă în forme optime: tratate de dogmatică, scrierile patristice și tot ce mai vrem, găsite fără prea mare efort. De aceea e tot mai greu să ne menținem pe calea mântuirii, să nu ne lăsăm duși, apropae fără să vrem, pe poteci străine.

Noi complicăm lucrurile în mod inutil, avem prea multe variante și nu vrem să renunțăm la ele ca să alegem ceea ce ne e de folos. Dar pentru un credincios e simplu: rămâi în Biserică, urmează învățăturile ei fără abatere și te vei mântui. E un lucru la îndemână, ba chiar prea la îndemână ca să mai mergem spre el. Trăim într-o epocă a iconoclasmului, în care fiecare se simte obligat să își croiască propriul drum, să fie el însuși, să respingă tot ceea ce ține de normele prestabilite ale societății, moralei și religiei.

Dar atunci când calea proprie devine normă n-ar fi cea mai mare provocare să urmezi calea bătătorită a tradiției? Aproape nimeni nu pune problema și în modul acesta.

Paul Curca

.