Mănăstirea Antim la începutul regimului „democrat-popular“

[Convergențe - Lumina]

Memoria Bisericii 

Adrian Nicolae Petcu

Miercuri, 7 ianuarie 2015

http://ziarullumina.ro/memoria-bisericii/manastirea-antim-la-incepu...

La instalarea regimului de „democraţie populară“, 30 decembrie 1947, Mănăstirea Antim era condusă de vrednicul stareţ Vasile Vasilache. El îndruma Antimul din martie 1944 cu poruncă de la mentorul său, Patriarhul Nicodim, de a reface biserica mănăstirii aşa cum o ridicase ctitorul. Însă mutarea la cele veşnice a întâistătătorului român a atras după sine marginalizarea ucenicului Vasile Vasilache. De nenumărate ori Patriarhul Nicodim ceruse autorităţilor guvernamentale chemarea părintelui Vasilache în treapta de Episcop-vicar patriarhal, de fiecare dată fiind refuzat. Ba mai mult, organele represive considerau că ajungerea stareţului de la Antim în episcopat echivalează cu „o întărire a reacţiunii“ în Patriarhia Română care conlucra intens cu Palatul Regal. De asemenea, nu de puţine ori, părintele Vasile era semnalat ca om de legătură al Patriarhului Nicodim cu Nunţiatura Apostolică de la Bucureşti. După moartea Patriarhului Nicodim, în martie 1948, prin decizie a Ministerului Cultelor, părintele Vasile Vasilache era demis de la stăreţia Antimului şi numit arhimandritul Valerian Zaharia. O lună mai târziu, noul stareţ interzicea manifestările cultural-religioase publice de la Antim din seria evenimentelor organizate de grupul Rugului Aprins. Noul regim politic nu accepta o manifestare mistică de amploare în centrul Capitalei. Nu s-au mai ţinut conferinţele publice, dar rugăciunile şi meditaţiile teologice au continuat să curgă în mijlocul celor care deunăzi participau la manifestările de notorietate ale Rugului Aprins. Cu toate restricţiile impuse de noul stareţ, membrii fostului grup mistic continuau să se întâlnească la slujbele de peste săptămână, la meditaţiile de după fiecare Vecernie şi la discuţiile teologice ce se ţineau în biblioteca mănăstirii. Încă se mai păstra din efervescenţa mistică de altădată, întreţinută de aceiaşi oameni de cultură şi rugăciune, precum: Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, profesorul Alexandru Mironescu (ameninţat cu pierderea catedrei universitare), pictoriţa Olga Greceanu, medicul Vasile Voiculescu, poetul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, bizantinologul Alexandru Elian sau tânărul Andrei Scrima. În faţa unor astfel de oameni era greu să pună oprelişti arhimandritul Valerian Zaharia, un stareţ lipsit de autoritate mai ales pentru că era văzut ca exponent al regimului comunist. În această atmosferă de la Antim, în septembrie 1948, Sandu Tudor a fost tuns în monahism cu numele de Agaton de către Arhiepiscopul Firmilian Marin al Craiovei, acelaşi vlădică care avea să-l recomande pe arhimandritul Benedict Ghiuş ca stareţ în locul lui Valerian Zaharia. Şi toate acestea într-o perioadă în care regimul politic începuse să lovească în Biserică (scoaterea religiei din şcoală, desfiinţarea unor eparhii şi a unor instituţii de învăţământ teologic, reîncadrarea preoţilor, impunerea unui alt statut etc.). În acest context politic, Patriarhul Justinian îl recuperează pe arhimandritul Benedict Ghiuş, care, deşi era văzut ca exponent al vechiului regim, în februarie 1949 îl numeşte ca vicar patriarhal. Mai mult, la 15 aprilie 1949, acelaşi patriarh îl demite pe Valerian Zaharia, numindu-l ca stareţ al Antimului pe Benedict Ghiuş. Astfel se reînnoda speranţa celor din Rugul Aprins de a se manifesta fără oprelişti. Însă Antimul era monitorizat permanent de către organele de represiune, deoarece îl considerau un „centru al misticismului bolnăvicios“. De aceea s-a propus desfiinţarea Mănăstirii Antim. În faţa acestui pericol, curajul Patriarhului Justinian şi-a spus din nou cuvântul. Într-o singură noapte, tipografia Institutului Biblic şi alte secţii au fost mutate în incinta Antimului, mănăstirea fiind astfel salvată. Antimul a fost monitorizat în continuare, de multe ori organele de represiune trecând la diverse şicane, care au condus inevitabil la destrămarea grupului Rugului Aprins. În decembrie 1949 Sandu Tudor pleca la Mitropolia din Craiova, iar în martie 1950 Benedict Ghiuş era numit profesor la Seminarul monahal de la Neamţ. În aprilie 1950, stareţ ajungea părintele Sofian Boghiu, prin această numire Patriarhul Justinian încercând să mai  păstreze ceva din duhul Antimului de altădată.