Magistrul turingian

[altmariusideea]

Cronica Ideilor:
Magistrul turingian de Sorin Lavric

Meister Eckhart, Întrebări pariziene şi alte scrieri,  ediţie bilingvă, traducere din latină, introducere, indici, glosar şi note explicative de Daniel Farcaş,  Edit. Polirom, Iaşi, 2013, 396 pag.  http://www.romlit.ro/magistrul_turingian Cui i s-a aplecat de tipare bătătorite, lectura cîtorva texte din Eckhart poate avea efectul unei dezmorţiri: te loveşti de marginea unor scheme care sunt atît de îndepărtate de spiritul contemporan încît primele pagini le parcurgi cu senzaţia că te afli în altă lume. Nu doar orizontul de spirit e altul, dar maniera de a pune problemele ascultă de alt calapod.  Pentru medieval, lumea este o pîlnie către Dumnezeu care se deschide din interiorul unei credinţe, o credinţă atît de firească că nici Diavolul nu se încumetă s-o pună sub semnul întrebării. Şi cum credinţa se sprijină pe dogme, singurul izvor de controverse stă în potrivirea detaliilor lumeşti la spiritul dogmelor. Şi cum potrivirea se face prin argumentare, dacă amănuntele lumii nu se îmbucă în cadrul dogmei, vina aparţine argumentaţiei, căci dogmele sunt irefutabile, iar amănuntul lumesc e evident. Cum s-ar spune, cînd două evidenţe se exclud, veriga dintre ele trebuie sacrificată pentru a lăsa locul unui argument mai bun, sarcină de care se achită teologii. A fi teolog în Evul Mediu înseamnă a căuta punţi de legătură între adevărul supralumesc al dogmei şi evidenţa lumească a vieţii.  Eckhart face parte din această categorie. Născut într-un sat din Turingia în 1260, se şcoleşte la Köln şi Paris, căpătînd titlul de magistru în teologie în 1302, hram universitar ce-i va îngădui să intre în pielea unui combatant de care Biserica Catolică avea nevoie pentru neutralizarea ereziilor. În Eckhart găsim un polemist tobă de carte, ţinînd predici şi rectificînd abateri terminologice. Dar cum atunci cînd cauţi să nuanţezi o dogmă, ajungi cu timpul să-i încalci litera, zelul lămuritor al lui Eckhart îi va aduce incriminarea papală din raţiuni de abatere doctrinară, ba chiar un proces în faţa Inchiziţiei. Va muri în 1327, fără a suporta represalii pe linie clericală, lăsînd în urmă o operă scrisă în două limbi, latină şi germana veche, teologul turingian fiind printre primii care au făcut „pasul vernacular”: a trecut de la lingua franca a bisericii la lingua vernaculara a poporului, dînd enoriaş ilor nemţi ceea ce ei îşi doreau: o limbă a locului de uz bisericesc.  Eşantionul de texte ales de Daniel Farcaş te aruncă într-un univers bizar, în care abstracţiunile ating o subtilitate ce par picate din altă galaxie. Încă o dată se confirmă adevărul că omul medieval e un monstru teoretic, un posedat al distincţiilor fine şi un apucat care îşi mistuie minţile din dorinţa de a înlătura orice aporie privitoare la fiinţa divină. Lupta nu se dă pentru credinţă sau pentru Dumnezeu – considerate adevăruri implicite de care nici nebunii nu se deziceau –, ci în jurul coerenţei credinţei. Dificultatea nu era să crezi, ci să crezi silogistic, alunecînd din premisă în premisă şi terminînd în concluzii clare ca lumina zilei. Efortul de argumentare este atît de uriaş încît semnificaţia tezei e cu totul umbrită. De exemplu, cînd scri un text de desime sisifică, pentru a explica cum trupul lui Hristos, după moartea pe cruce, a păstrat ceva din elementele primordiale ale naturii divine, cînd te dedai unei asemenea gimnastici conceptuale, impresia pe care o laşi e de energumen a cărui raţiune vrea musai să-i joace feste credinţei. Sunt teme pe care, dacă le atingi cu raţiunea, sfîrşeşti în disperare speculativă şi, probabil, că Luther avea să apară peste două secole pe un asemenea fond de exasperare subtilă. Raţiunea nu e doar labilă, dar mai e şi meretricoasă, înşelîndute chiar sub paravanul dogmei.  De la felul cum comentează rugăciunea domnească (Tatăl Nostru) şi pînă la tonul sobru cu care îşi rosteşte predica din ziua de Paşti a anului 1294, ţinuta lui Eckhart e cea a unui dialectician obscur. E în limba magistrului o aplecare spre oximoron şi o poftă de a crea distincţii abstracte, care îndreptăţesc ideea lui Daniel Farcaş că, în textele lui Eckhart aflăm „creuzetul în care s-a elaborat limbajul filosofic german“ (p. 327). De altminteri, fără introducerea, notele explicative, studiul lămuritor şi glosarul de termeni pe care Daniel Farcaş le adaugă ediţiei bilingve, volumul ar fi rămas ininteligibil. Aşa însă, cu un aparat critic care depăşeşte în întindere originalul eckhartian, cititorul se află în posesia unui edificiu livresc impunător. De la strania pereche terminologică „în patrie“ şi „pe cale” (prin care Eckhart desemnează fiinţa divină „în sine” şi „în drum spre ea”, adică atingerea ei sau doar năzuinţa de a o atinge) şi pînă la contradicţia că „fiinţa e Dumnezeu“ şi „Dumnezeu e nimicul“, Eckhart se arată a fi o minte versată, prevestind dialectica hegeliană.  Un singur epitet rămîne discutabil în cazul teologului născut la Hochheim, acela de a fi „mistic“. Eckhart nu numai că e pus în categoria misticii renane, dar de obicei despre opera lui se vorbeşte ca de o „metafizică mistică a Unului“ (p. 351) şi o „teorie mistică a creaţiei“ (p. 12). Categorisirea e atît de frecventă în istoria filosofiei că a devenit un clişeu obligatoriu ca, atunci cînd vorbim de Eckhart, să-i adăugăm virtutea mistică. Magistrul e mistic, aşa cum pasărea are aripi, şi a uita să precizezi acest detaliu înseamnă să accepţi că există păsări aptere.  Din păcate, nici un rînd din antologia întocmită de Daniel Farcaş nu îndreptăţeşte acest epitet. Magistrul turingian e apter sub unghi mistic, şi cauza stă în accepţia termenului ca atare. În genere mistic e cel care vrea unirea cu Dumnezeu de-a dreptul, fără intermediari, numai că orice teorie este în sine un mare, laborios şi încîlcit intermediar. Un balast de noţiuni pe care misticul nu le poate digera în ruptul capului, şi asta graţie vocaţiei de a se pierde în numenul divin. Natura mistică, cînd e autentică, are repulsie de doctrine, şi nimic nu-i mai opus misticului decît teologul studios care face discriminări în marginea unor controverse de jargon. Un mistic doct e un oximoron. Idealul misticului e să uite de jargon, să-şi cureţe spiritul de orice idee, pentru ca în curăţenia minţii despuiate de erudiţie să facă să apară fiinţa lui Hristos. Misticul e un îngreţoşat de lume, sătul de scîrnăvia trupului şi scîrbit de subtilităţile semenilor, şi de aceea nu argumentele îl preocupă, ci trăirea în comuniune a elementului transcendent. Deviza lui nu e nici principiul monahal ora et labora (rugăciune şi muncă) şi nici regula scolastică ratio, questio et solutio (raţiune, întrebare şi dezlegare), deviza lui stă în arderea lăuntrică în numele crucii, în ţîşnirea cîntecelor lui Hildegard von Bingen sau în delirul cvasi-epileptic al Terezei de Avilla.  În schimb, în limba lui Eckhart, nu ghiceşti nimic din ardoarea vreunei emoţii: textul curge rece, pe alocuri sec, pe alocuri imnic. O răcoare de laborator logic însoţeşte atmosfera paginilor, cititorul fiind izbit de pledoaria insistentă pe care învăţatul o face actului de înţelegere. De Dumnezeu te apropii înţelegîndu- l, aceasta e ideea lui Eckhart, exigenţă cu neputinţă de îndeplinit de un anahoret cu înclinaţii mistice. Cînd un teolog face apologia intelectului, mintea lui se află la mii de kilometri de tenta mistică. Unde apare conceptul, acolo moare mistica.  Cine are răgazul să parcurgă în paralel textele ediţiei bilingve, urmărind metamorfoza pe care accentele latineşti o suferă odată cu trecerea în tipar românesc, va constata schimbarea izbitoare a temperaturii estetice. Deşi neoromanică, româna are căldura senzuală a stihiei slave, de aici însufleţirea aproape viscerală pe care o capătă sunetele cristaline, de boltă luminoasă, a vocabulelor latineşti. E uimitor contrastul dintre ecoul de mausoleu al originalului şi colcăiala de şerpi a românei. Noţiunea latinească îşi îndulceşte muchiile, iar cristalul se topeşte şi curge. „Scilicet ab aestu carnalium desideriorum refrigeratio“ devine „şi anume răcorirea văpăii dorinţelor carnale“ (p. 196) Între „refrigeratio“ şi „răcorire“ e aceeaşi distanţă ca între „aestas“ şi „văpaie“. Parcă treci de la răceala unei capele romanice la firida de cuptor a unor mirosuri intime. În loc de frigul fără mister al unui jargon aseptic, dai peste o clocotire de urdori îmbietoare. Hotărît, româna e o limbă calidă, unduitoare, lipicioasă, dar fără virtuţi abstracte. E ca o dîră pituitară lîngă o bucată de cuarţ. În română poţi plînge, iubi sau dansa, dar nu poţi gîndi.  Volumul e o probă de răsucire conceptuală pentru cei dornici să fugă de forme date. Şi deopotrivă o dovadă a acribiei filologice pe care Daniel Farcaş a depus-o pentru întocmirea antologiei.