altmarius

cultură şi spiritualitate

DATE BIOGRAFICE

Nãscutã la Iasi, la 17 aprilie 1916, fiicã a lui Mihai Isanos si a Elisabetei (n. Balan), doctori în medicinã. A urmat scoala primarã la Costiujeni, spital unde lucrau pãrintii ei, în apropiere de Chisinãu, iar liceul la Scoala eparhialã de fete din Chisinãu. A studiat la Iasi dreptul si filozofia; licentiatã în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iasi. Debut în 1932, cu versuri în revista "Licurici" a Liceului de bãieti "Bogdan Petriceicu Hasdeu" din Chisinãu. S-a stins din viatã la Bucuresti, la 17 noiembrie 1944.

CUM ERA MAGDA ISANOS ?

Când citeai poeziile ei, necunoscând-o, nu puteai nici mãcar bãnui ce fire veselã avea: în versuri rãsuna tristete multã si gravã... Cum se împãcau aceste douã fete? Lumina si umbra convietuiau în totalã armonie. Artist înnãscut, simtea cã trebuie sã se tinã departe de sinceritatea impudicã a confesiunii directe, de mãrturisirea spontanã si uneori necugetatã, care mutã povara pe sufletul altuia, relatându-si jurnalistic necazurile culese la cald si spuse de-a dreptul, sub formã de vesti din infernul personal. Veselia diurnã îi filtra, dar îi si potenta tristetea. Structuratã în adâncime, ca o eclipsã, când între Soare si Terra se interpune Luna, iar sus se iveste „soarele negru al melancoliei”, Magda avea forta care se naste din echilibrul energetic al contrariilor. Stia din experientã cã oamenii nu vor sã plângã, ci sã râdã ori sã fie mângâiati. Râsul, o altã fatetã a hohotului de plâns, e mai greu de stârnit, iar a mângâia e un har pe care putini îl au, de obicei doar aceia care au suferit. Din îmbinarea între râs vãdit si plâns ascuns, izvora profundul ei farmec. Nu alesese calea egoistã si usoarã a celor care se gândesc doar la durerea lor, afisându-si nefericirea, în loc sã-si menajeze aproapele. Ea fãcea mai mult: încerca sã-i vindece pe cei din jur de melancolia vietii, ca si cum rostul ei pe lume era sã nu-i lase pe ceilalti sã-si risipeascã lacrimile.
Tristetea din poeziile Magdei este reversul veseliei diurne: un Narcis numai zâmbet se vede în poezie plângând, ori, înlãcrimat, îsi zãreste în versuri surâsul. Amândoi acesti Narcisi sunt autentici, unul fãrã altul n-ar putea exista. Magda îsi cuprindea propriul dublu: personajul fascinant, cuceritor, cu care nu te puteai plictisi, nici posomorî vreodatã, îsi avea în sine antiteza, si astfel era ea însãsi, cu umbre si lumini, o operã de artã a lui Dumnezeu. Distanta dintre tristetea din adânc si veselia de-afarã dã nu numai mãsura sufletului, ci si a talentului ei: spuse de-a dreptul, zvârcolirile care o frãmântau nu ar fi interesat pe nimeni, dar asa, gingãsia din versuri se naste din prudenta spunerii, din teama subînteleasã si profundã cã prin ceea ce spune ar putea rãni. Lacrimile sunt cernute prin surâs, si zâmbetul este filtrat prin lacrimi.
În viata de toate zilele, momentele cele mai solemne, mai dramatice, le înviora cu un zâmbet. Când altii în situatia ei ar fi plâns ori ar fi încremenit încruntati, ea râdea! Printr-o extraordinarã putere, izvorâtã din marea ei generozitate, a fost în stare sã-i facã pe ceilalti sã râdã chiar si atunci când înãbusitoarea boalã de inimã ajunsese aproape de culme. Râdea pentru a-i scuti pe cei din jur de tristete, ori, cel putin, pentru a le atenua disperarea. Era înconjuratã de o aurã de umor, care fãcea parte din frumusetea, din farmecul ei. Umorul altoit pe tragismul existentei dã vietii si scrisului ei o luminã eroicã, poate mai mult, sau cel putin la fel, ca implicarea în diversele cauze ale celor nãpãstuiti.
Existenta i-a fost hotãrnicitã de douã mari rãzboaie, unul la începutul, celãlalt la sfârsitul vietii. Sinistrul reper i-a marcat copilãria si sfârsitul, iar primãvara si toamna aveau sã însemne pentru ea, ca si pentru flori si grâu, timpul nasterii si timpul mortii. Ca un pandant al rãzboiului, apãrea, fireascã, speranta în venirea cât mai grabnicã a pãcii, asteptarea „anului unu”, „anul pãcii între popoare”. La 17 aprilie 1916, când se nãstea Magda, la Iasi, ziarele scriau cã Germania fãcea demersuri pentru o pace separatã cu Rusia. O revistã ilustratã din Bucuresti dãdea ca termen pentru sfârsitul rãzboiului toamna acelui an, cel târziu: septembrie sau octombrie. Dar n-a fost sã fie cum spera lumea: rãzboiul nu mai putea fi oprit.
S-a nãscut în Duminica Tomii, la orele trei dupã amiazã, probabil la spitalul Socola, unde lucrau si locuiau pãrintii ei, la marginea orasului. Tocmai atunci, în ocolul primãriei, scriau ziarele, zburda, ca însãsi ursita ei nerãbdãtoare, un mânz rãtãcit, roib, cu coama si coada neagrã: întruchipare a tineretii, a nopþii si a misterului, purtãtorul vietii si al mortii, simbol legat deopotrivã de ploaie, lunã si soare, ca si de melodica înnoire a lumii.
Asadar, rãzboiul si pacea, primãvara si toamna... Deopotrivã cu acestea, i-a marcat existenta marginea, ca spatiu al locuirii si limitã a dublului avânt: spre centru si spre zãri. S-a nãscut la marginea Iasului, si avea sã locuiascã în cea mai marginalã provincie a României, Basarabia, în incinta unui spital aflat în afara capitalei, într-o casã situatã la limita unui parc imens. În micul cimitir al asezãrii basarabene numite Costiujeni sau, mai româneste, Cosânzeni, adolescentã fiind, ea privea la mormântul bunicului iubit, aflat într-o margine, si se gândea cã, odatã, va avea lângã el „un loc prea potrivit”...
Si a mai fost, în sufletul ei, o teamã, furisatã, parcã, din tragediile vechi. A urmãrit-o toatã viata, dupã ce în fragedã copilãrie, o boalã grea a lovit-o ca un trãsnet din cer: poliomielita. Copila perfectã, înzestratã cu toate darurile a fost doborâtã si aproape strivitã de o boalã cruntã. A zãcut mult si greu, a rãmas cu glezna stângã inertã, ca piciorul rupt al unei pãpusi. A purtat, ca un memento, urmele bolii si a rãmas cu teamã de fericirile prea mari, care ar putea sã-l supere pe Dumnezeu. Din nou, se întrezãreste ideea de echilibru al contrariilor: purtând în sinea ei si râsul si plânsul, se gândea cã fericirea exageratã îsi va chema, în mod fatal, antiteza, izgonitã temporar de revãrsarea bucuriei.
Norocul ei a fost cã a avut pãrinti plini de grijã si afectiune, surori care o adorau, iar în jurul casei o grãdinã minunatã. Erau, de fapt, douã grãdini concentrice: parcul spitalului cuprindea în sânul lui grãdina casei. Cum veneai, cu trãsura sau pe jos, te întâmpina o alee de salcâmi spre o poartã de lemn. În curtea strãjuitã de brazi, erau douã alei de nuci si douã de peri, câtiva meri, un visin înalt, artari si duzi; sub nuci, se fãcea toamna un asternut de frunze fosnitoare. Fetele se tolãneau pe crengile unui artar bãtrân, si în toatã grãdina, iarba crestea atât de înaltã, încât îsi puteau croi prin ea tuneluri...
Sorã mai mare, Magda nu cãuta sã pãstreze distanta fatã de cele mai mici: le spunea povesti, era prima la jocuri, le cucerea prin vervã. Îndeplineau orice le-ar fi cerut: sã joace teatru (ea nãscocea piesele, întotdeauna istorice, cu un sultan cotropitor si un domn român), sã prindã muste ca sã hrãneascã puii din cuiburile doborâte, sau sã stea cuminti când fãcea scoalã cu ele. Era conducãtoarea lor, i se subordonau de bunã-voie, o ascultau si nu-i ieseau din cuvânt, iar dacã era ironicã sau le fãcea farse, nici nu le trecea prin minte sã se supere. Nu atât diferenta de vârstã, care nu era mare, conta, cât superioritatea. O superioritate psihicã, un anumit fel de a fi, doar al ei, poate un privilegiu obtinut cu pretul suferintei. Avea replica frumoasã si promptã, uneori tãioasã, era mai sprintenã la minte decât normalul vârstei, iar prin elocventã se impunea adesea si în fata celor mari.
Îsi scria poeziile solare noaptea, sub ocrotirea umbrei. Antiteza era perfectã: insomniacã, nocturnã, se situa în contrast cu lumina despre care scria. Asa cum noaptea este reversul zilei, poezia era cealaltã fatã a zâmbetului ei diurn. Nu-i plãcea sã-si citeascã poeziile cu glas tare. Mamei ei, dacã o-ntreba, i le dãdea sã le citeascã singurã, iar surorilor le cerea sã i le copieze „pe curat”, cu chenar în douã culori, cãci ea avea un scris „urât”, dar cu trãsãturi ferme, bine formate, încã de la o vârstã foarte tânãrã. Vãzându-si poeziile copiate caligrafic, zâmbea: „Dacã se vor gãsi vreodatã caietele astea, se va spune cu uimire: Ce scris pueril si ce gândire profundã!” Din când în când, îsi rupea caietele sau le ardea; pe unul l-a aruncat, într-o varã, în mare.
Numai o actritã cu vervã si temperament ar fi fost în stare sã strãluceascã în rolul Subretei, din „Avarul” de Moliere: simplã aparitie mutã, trebuia sã-si farmece publicul având la dispozitie doar o mãturã si o cârpã de praf! Elevã în clasa a VI-a de liceu, Magda a interpretat acest rol si a avut un succes extraordinar, la un hram, când era si „serbarea scolii”, au asistat sute de elevi, fete si bãieti; la sfârsit, toti actorii au format o piramidã, iar Magda, cu mâinile-n solduri, cu sort si bonetã, poza râzând, în vârf, deasupra tuturor...
Emotii, putea sã aibã, dar niciodatã nu le-ar fi arãtat, nu le-ar fi recunoscut; surorile nu au vãzut-o niciodatã având „trac”. Bineînteles, toate astea presupuneau o luptã continuã cu sine, iar ea a fost, pe toate planurile, o luptãtoare, astfel si-o amintesc toti cei care au cunoscut-o, asa o aratã si episodul care urmeazã.
Cea mai rece si mai impunãtoare clãdire din Chisinãu, Liceul Eparhial, se înãlta posomorâtã pe o sprânceanã de deal, deasupra unui rând de crâsme. Directoarea care conducea cu mânã de fier liceul era doamna Elena Alistar, mãtusa Magdei. Severã ca o mãnãstire sau ca o puscãrie, ªcoala Eparhialã era supranumitã „Muntele Athos”, cu interdictia pe dos, cei opriti sã intre fiind elevii de parte bãrbãteascã. Când Magda a pãsit spre mijlocul careului, celor o mie de fete li s-au muiat picioarele si în curtea ziditã s-a fãcut liniste. Directoarea le adunase ca sã comunice o abatere gravã: douã eleve de clasa a opta, de la sectia normalã, fugiserã din internat, într-o sâmbãtã seara, ca sã se ducã la un bal mascat. Urmau sã fie drastic pedepsite, sanctiunea nu era încã oficialã, dar se stia cã aveau sã primeascã pedeapsa maximã: eliminarea din toate scolile din tarã. Magda a fãcut câtiva pasi hotãrâti, s-a oprit în fata directoarei si a cerut voie sã vorbeascã. A prezentat pe scurt fapta, apoi starea materialã a familiilor din care proveneau vinovatele. Erau fete sãrace, din familii cu multi copii, în anul acela urmau sã termine scoala si, „intrând în pâine”, ar fi putut sã-si ajute pãrintii si fratii; nu era vorba, asadar, numai de soarta lor, ci si de a familiilor. Orice pedeapsã, spunea Magda, trebuie sã urmãreascã nu nimicirea vinovatului, ci îndreptarea lui. În ce mod ar fi putut acestea sã se îndrepte, dacã erau scoase definitiv din scoalã? Eliminarea doar pentru un anumit interval sau mustrarea publicã le-ar fi dat posibilitatea sã se corijeze; în plus, ar fi învãtat lectia iertãrii si a generozitãtii, în locul ranchiunii care le-ar fi marcat pentru tot restul vietii. În mâinile directoarei stãtea, deci, soarta atâtor oameni, doar ea avea posibilitatea de a îndruma spre bine niste copile care gresiserã din simplã curiozitate. Impresionatã, directoarea pãrea gata sã cedeze, când Magda a rostit un cuvânt care nu trebuia spus: „Pentru toate aceste motive, trebuie sã le iertati!” Trebuie... Împinsã de firea ei voluntarã, eleva o învãta pe directoare ce trebuie sã facã! Doamna Alistar nici n-a mai vrut s-audã de clementã, mai mult: a eliminat-o si pe Magda pentru o sãptãmânã. Atunci, toatã scoala a fãcut greva foamei: veneau în sala de mese, dar nu se atingeau de mâncare. Meniul de la cantina scolii era, în general, sobru, dar, în timpul grevei, doamna directoare a dat dispozitie sã se gãteascã mâncãruri alese, cu speranta cã le va face pe eleve sã cedeze. Protestul a durat, totusi, destul de mult, si lumea se mira cum reuseau fetele sã reziste; de fapt, erau alimentate noaptea, cu dulceturi, fructe, prãjituri, aduse pe ascuns de mama Magdei, gata oricând sã apere cauza unor copile sãrace si nedreptãtite. Solidaritatea elevelor de la Eparhialã a uimit; dupã ani si ani, nimeni nu mai stia nici numele fetelor, nici dacã fuseserã iertate sau pedepsite conform deciziei. Tuturor le-a rãmas însã în minte curajul Magdei, felul cum luptase ea în agora scolii. E ca si cum istoria ar fi retinut numele avocatului lui Dreyfus, uitându-l pe al celui pe nedrept retinut în Insula Diavolului...
Cum arãta Magda, studentã la douã facultãti, Drept si Filozofie, în toamna anului 1934? Cel mai bine se descrie ea însãsi, într-o schitã, sub chipul unei fete abia coborâte din trenul de Chisinãu, gata sã urce „calea regalã” a Iasului, strada Carol, spre Universitate: într-un taior nou, în mânã cu o servietã la fel de nouã, „îsi întoarce fata la dreapta si la stânga, si, cu mândrie si cu entuziasm, ea strigã din ochi tuturor: sunt studentã!” Apoi, „în neprimitoarea camerã mobilatã, stã pe marginea patului si nu poate dormi; îsi aminteste de grãdina de-acasã...” „La Universitate, a doua zi, totul e coplesitor... Larma, zidurile prea înalte, îndrãzneala viitorilor colegi. Desigur, i se face curte, chiar dacã nu-i frumoasã, e tânãrã. Studentii îi fac loc lângã dânsii...” Ea „priveste drept la oameni ca si cum le-ar spune: eu am sã înving.”
Fatada Universitãtii Mihãilene se desfãsura simfonic, impresionându-i pe noii veniti, rãtãciti între fete necunoscute, în cãutarea avizierelor cu anunturi si orare. Corpul profesoral era alcãtuit din „cariatide” pe mãsura „zidurilor prea înalte”: nume prestigioase, cu doctorate strãine si lauri academici... Pe de altã parte, Magda explorase si celelalte posibilitãti oferite de Iasi: seratele de la „Bragadiru”, cinematografele, Copoul... Nu peste mult, însã, poezia si cãrtile aveau sã-i rãmânã singurii, statornici prieteni, „într-o vreme mohorâtã si laborioasã.” În orasul dezolant, toamna, cu zgomotul ploii curgând în burlane, în timp ce „norodul vesel al studentimii” cobora la vale, spre oras, grãbindu-se la vreo seratã sau la un spectacol, doar ea urca la deal, spre gazdã, unde o astepta, în camera rece, noaptea de insomnie...
El avea un nume sonor ca un pseudonim: Eusebiu Camilar. Amândoi erau poeti. Întâlnirea a fost una dintre acele apropieri care se întâmplã rar, o revelatie beneficã, si pentru unul, si pentru altul. Fericiti cã soarta îi adusese alãturi, nici unul nu voia mai mult. Lucrurile s-au complicat mai târziu, când, înstiintatã despre planurile lor de cãsãtorie, mama Magdei a sosit la Iasi si a vrut sã afle detalii despre viitorul ginere: „cine-i”, „de unde-i”, „cu ce se ocupã”, ce studii are”, „din ce trãieste”, ”din ce o sã trãiti”... Si a constatat cu uimire cã, în afarã de superlative si declaratii de dragoste („Îl iubesc... Cum era sã-l întreb ce studii are?”), Magda nu avea nici un rãspuns concret. Se iubeau, si asta le era de-ajuns. S-au cãsãtorit în martie 1938. În mai, ea le scria celor de-acasã: „Eu sunt foarte fericitã, cred cã nu e exagerat sã spun cã ne iubim în fiecare zi mai mult. Ne-am pus verighetele, ne stau foarte bine, nici largi, nici strâmte... Zeby îmi aduce flori din oras, îmi lustruieste pantofii, si nu mã lasã sã fac treabã, de parc-as fi o principesã în exil. Câteodatã mi-i fricã. Atâta fericire poate supãra pe Dumnezeu.”
În septembrie 1939, Eusebiu Camilar a fost concentrat la Botosani, trimis undeva „pe zonã”, si ulterior pe frontul de rãsãrit. Odatã cu invadarea Cehoslovaciei de cãtre armatele hitleriste, începuse conflictul, care avea sã devinã al doilea rãzboi mondial. Invadarea Basarabiei de cãtre armatele sovietice, la 28 iunie 1940, a însemnat exodul familiei din Chisinãu, întâi la Iasi, apoi la Bucuresti, unde Magda i-a urmat. Dupã o scurtã revenire în 1941, refugiul basarabean s-a repetat în primãvara timpurie a lui 1944; Magda a pãrãsit si ea, a doua oarã, Iasul, familia s-a reunit în Bucurestiul aflat sub amenintarea continuã a bombardamentelor.
Pentru Magda, au fost anii „plânsului pe prispe de lut”: singurãtate, tristete, atacurile repetate ale bolii... Stãtea mai mult întinsã pe pat; mã duceam si-o îmbrãtisam, îmi lipeam fata de umãrul ei si mã uitam cum împletea, cãci ea împletea mereu, în toamna lui 1944, ultima ei toamnã. Împletitul e geamãn cu asteptarea, iar ea nu termina niciodatã de împletit ciorapi, nu din cauzã cã ar fi desirat noaptea ce crosetase ziua, ci pentru cã se gândea mereu la o pereche de picioare bãrbãtesti cu tãlpile înghetate, care trebuiau ocrotite de frig: picioarele lui Ulysse, aflat pe drumul cãtre casã. Aºeza unele sub altele siruri albe, siruri negre, siruri cenusii: o nedescifratã Odyssee de lânã. Si-a revãzut poeziile si, cu zece zile înainte de a muri, manuscrisul a fost depus la Editura Fundatiilor Regale. Lucrând împreunã cu sotul ei la drama „Focurile”, a pus în gura unui personaj, urmãtoarea replicã, tâsnitã din inimã: „Dac-as sti cã prin moartea mea se schimbã mãcar un strop din nedreptãtile lumii, sunt gata sã mor...” S-a întâmplat la 17 noiembrie 1944, în casa din strada Popa Nan 49, la Bucuresti. Si lumea, cu nedreptãtile si atrocitãtile, a continuat sã curgã mai departe.
În ceremoniile pythagoreicilor, pe lângã muzicã si dansuri, gimnasticã filozoficã, exercitii mnemotehnice si recitãri de eufonii, un rol de seamã îl aveau parfumurile. Reteta unuia, furnizatã de Plutarh, cuprinde: miere, vin, stafide, cãprisor (fuscus), rãsinã, smirnã, lemn de trandafir, fistic, bitum, trestie parfumatã numitã obligeanã, stevie, ienupãr, mentã... Încerc sã-mi imaginez amestecul, în care par a se concentra, subtil, în proportii atent cântãrite, ape, munti, vii, grãdini, strãzi, pãduri... Dacã poezia ar putea impresiona nãrile, cred cã versurile Magdei ar fi aureolate de acest miros, fãcut din: maluri de pârâu, livezi cu stupi, bucãtãrie vara, pãdure de brazi, asfalt de oras, bisericã, tufis aprins... I-as spune parfumul pythagoreic al lumii. Ar putea fi povestea Magdei, cuprinsã într-o aromã: nãscutã pentru a percepe si a întruchipa armonia, mereu sub impulsul iubirii, si-a trãit bucuria si suferinta pânã la capãt si a pornit spre luminã, strângând în mâini semnul Crucii. O ursitã cu parfum de pãgânãtate crestinatã.

Vizualizări: 145

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

203 state 

(ultimul: Cabo Verde)

Numar de steaguri: 265

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Steaguri lipsa: 39

1 stat are peste 700,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 100.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 50,000 clickuri (Moldova)

2 state au peste 20,000  clickuri (Italia,  Germania)

1 stat are peste 10.000 clickuri (Franta)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

16 state au un click

Website seo score
Powered by WebStatsDomain

DE URMĂRIT

1.EDITURA HOFFMAN

https://www.editurahoffman.ro/

2. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

3.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

https://www.editura.uaic.ro/produse/editura/ultimele-aparitii/1

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

6. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

7. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

8. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

9. ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

10. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro 11. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

12. PALATUL VECHITURILOR

https://www.palatulvechiturilor.ro/carti

13. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

14. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

15. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

16. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

17.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

18. EDITURA CASA CĂRȚII

https://www.casacartii.ro/editura/

19.EDITURA MEGA

https://edituramega.ro/

20. TIMBREE

www.timbree.ro

21. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

22 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

23. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

24. LIBMAG

https://www.libmag.ro/carti-la-preturi-sub-10-lei/filtre/edituri/polirom/

25. DAFFY'S BOOKS

https://www.daffisbooks.ro 26. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

27. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

28.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

29.NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. CERTITUDINEA

www.certitudinea.com

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Hoffman - Jurnalul cărților esențiale

1. Radu Sorescu -  Petre Tutea. Viata si opera

2. Zaharia Stancu  - Jocul cu moartea

3. Mihail Sebastian - Orasul cu salcimi

4. Ioan Slavici - Inchisorile mele

5. Gib Mihaescu -  Donna Alba

6. Liviu Rebreanu - Ion

7. Cella Serghi - Pinza de paianjen

8. Zaharia Stancu -  Descult

9. Henriette Yvonne Stahl - Intre zi si noapte

10.Mihail Sebastian - De doua mii de ani

11. George Calinescu Cartea nuntii

12. Cella Serghi Pe firul de paianjen…

Continuare

Creat de altmariusclassic Dec 23, 2020 at 11:45am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Ian 24, 2021.

© 2022   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor