Maestrii picturii chineze contemporane: Wu Guanzhong

[altmariusart]

Autor: ANGELA MARTIN

http://revistacultura.ro/nou/2010/07/un-maestru-al-picturii-contemp...

Nu neaparat culoarea, nici in primul rând desenul si nu numai – cum ar fi de asteptat – inconfundabilul stil chinezesc il vor incânta pe vizitatorul strain care va sti sa descopere, in aceste zile, la Beijing, la Galeria Nationala de Arta a Chinei, expozitia maestrului Wu Guanzhong . De indata ce va trece pragul primei sali, el va trai cu bucurie o intensa senzatie de libertate intr-o ambianta armonioasa pe cât de intima si specific chinezeasca, pe atât de deschisa si universala, gratie talentului si viziunii integratoare a artistului. Vorbim despre un artist contemporan, dar nu numai despre unul admirat si pretuit in tara sa, ci despre cel care, pe parcursul indelungatei sale cariere, a expus si s-a afirmat in cele mai inalte institutii si foruri de arta din lume. Vorbim bunaoara despre primul pictor chinez caruia, British Museum i-a organizat vreodata o expozitie.

In orice lucrare – ca e pictura traditionala chineza, acuarela sau ulei pe pânza – vibreaza sensibilitatea coloristului pentru lumina. Albul sau e special – da o anume luminozitate altor culori, bunaoara negrului sau rosului. Intensitatea acesteia, in mod evident variabila, face culorile sa fie nete, dense sau, dimpotriva, evanescente. Materialitatea lor este fericita inchegare a miscarii tusei: ele sunt când transparente sau sticloase, când mate, când emailate. Chiar daca pâna la un punct contagioasa, vecinatatea culorilor nu produce niciodata disolutie. Ea este doar un catalizator al nuantarii si al fixarii identitatii fiecarei culori. Culorile se invigoreaza unele din altele, iar ritmurile lor tumultuoase construiesc in spatiul limitat al pânzei suprafete si forme frematatoare. Se vede cu ochiul liber tensiunea acestei lucrari pornite din interior, caci travaliul lor natural reverbereaza la suprafata pâna la ultimul suflu al nuantei celei mai difuze.

Dar e dificil, daca nu imposibil aproape, sa explici placerea, de orice natura ar fi ea. Iar desfatarea privirii cu frumusetile artei, nu face exceptie. Incerc, ca atare, sa gasesc repere, sa fortez o comparatie care sa fie plauzibila. Asadar, risc si spun si cred ca nimeni nu ma va contrazice ca, macar in câteva peisaje – cu deosebire in cele de iarna sau in cele populate cu pasari –, artistul chinez, desi mai abstract, aminteste oarecum la detaliu de miscarile punctiforme ale maestrului nostru Viorel Marginean. Istoricii si criticii de arta care cunosc opera lui Wu Guanzhong si sunt avizati vor fi stabilit cu siguranta alte genealogii, afinitati si similitudini, mai pregnante, cu artisti europeni si vor fi comentat intr-un registru mult mai cuprinzator arta pictorului chinez. Caci daca ne gândim fie si numai la simplul fapt de a-l incadra intre traditia chineza si modernitatea occidentala, ne dam seama cât de profund ar trebui sa intelegem si sa interpretam o uriasa perioada din istoria artei universale.

Wu Guanzhong nu este legat de pictura occidentala doar prin formatie – a studiat la école Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris –, ci si prin vocatie. „Eram un chinez get beget, fermecat de arta occidentala când am plecat la studii la Paris“ – ne spune el in „Schita biografica“ ce tine loc de prefata la albumul sau „Wu Guanzhong – lucrari in selectie personala“( 1992). La 19 ani, inainte de a ajunge in Franta, era fascinat de Van Gogh si de Gauguin, si aplica pe pânza verdele si rosul in maniera lor. Se cuvine, cred, sa mentionam aici, fie si in treacat, seria de studii despre corpul omenesc, anterioara perioadei franceze – cu nudurile de femei gigante in sensul baudelairian al cuvântului –, seria de studii pariziene si, desigur, admiratia pe care artistul chinez a avut-o pentru Jean Souverbie sub indrumarea caruia s-a format, pentru Braque si pentru Picasso.
Wu Guanzhong considera abstractionismul si xieyi doua stiluri de pictura apropiate. „Chinezii – spunea el – au descoperit frumusetea abstracta cu veacuri in urma.“ Mentiona spre exemplificare „scrisul ultracursiv al lui Zhang Xu , caligraf al dinastiei Tang, si pietrele de pe malurile râului Taihu, care decoreaza gradinile chinezesti“.

„Occidentalismul“ pictorului nu incepe si nu se epuizeaza, asadar, o data cu studiile in Franta. Ramâne o componenta importanta a operei sale de peisagist, indiferent daca peisajele sunt locale sau universale, din Orient sau din Occident, daca sunt urbane sau naturale – strazi din Beijing sau din Hong Kong, gradini din Souzhou, privelisti din Tibet sau din SUA, paduri de lemn sau de piatra. El va practica, dupa propria-i marturisire, „o pictura in ulei cu caracteristici chinezesti“. „Occidentalismul“ va fi, de asemenea, o constanta a cursurilor pe care le va preda, incepând din 1950, ca lector la Academia Centrala de Arta din Beijing sau, peste ani, ca profesor la alte universitati. In 1966, când izbucneste Marea Revolutie Culturala, Wu Guanzhong este alungat de la Catedra, este trimis la munca grea. I se interzice sa picteze sau sa scrie.
Dupa aproape un deceniu, destinul sau artistic si intelectual isi va relua treptat cursul. Astfel, in 1975 va participa cu lucrari la o expozitie internationala in Berlinul de Vest. Isi va selecta riguros lucrarile in vederea publicarii lor in albume, va conferentia si va scrie despre crezul sau in arta, despre „Frumusetea formei in pictura“, despre „Frumusetea abstracta“.
Voi spicui doar câteva dintre tarile – nu orasele, mult mai numeroase – in care Wu Guanzhong a fost prezent de repetate ori in expozitii de grup sau individuale: Japonia, Statele Unite, Hong Kong, India, Singapore, Taiwan, Coreea de Sud, Franta. In 1991, Jack Lang, ministrul francez al Culturii ii acorda titlul de Ofiter al Ordinului Artelor si al Literelor.

Expozitia de la Galeria Nationala de Arta a Chinei este una comemorativa – Wu Guanzhong s-a stins din viata cu nici doua luni in urma, la vârsta de 90 de ani, in 25 iunie. Curatorii au reconstituit cu ingeniozitate si meritata acribie parcursul artistic si biografic al celui mai important pictor contemporan pe care l-a dat China pâna in prezent culturii nationale si universale

Wu Guanzhong 吴冠中 (b. 1919)

Wu Guanzhong is from Yixing, Jiangsu Province. After his graduation from the National Art Training School in Hangzhou in 1942, he taught at National Chongqing University. In 1947, he went to France, to study oil painting in Paris. After his return in 1950, Wu held teaching positions at the Central Art Academy, Qinghua University and the Beijing Normal Arts Academy. His last position was that of professor with the Central Industrial Art Academy. Wu, also known as Wu Tu, works in both Western oil and Chinese ink painting traditions. He has consistently sought a style that fuses elements of both techniques with Chinese sensibility. Selected Bibliography: Ballingal,Sonja. "A Master of Emotions." Asian Art News. Vol. 13, no. 6 (Nov./Dec. 2003), pp. 56-63. Rizvi, Sajid. "Wu Guanzhong--Fame and Fortune in Proud Retreat from Diaspora." Eastern Art Report Vol IV No 4. (viewed 1/25/2004)

Signature/Seal

[altmariusart]

[altmariusart]

[Lucian Gruia]

In pictura chinezeasca traditionala si s epare si moderna, un spatiu privilegiat este acordat golului/neantului. Am comentat acest lucu in povestirea mea pe care o voi transmite imediat.

[Lucian Gruia]

CULORILE NELINIŞTII

Motto:
„Desigur, un manuscris...”
(Umberto Eco – NUMELE TRANDAFIRULUI)

Luni
Singur, la răsăritul soarelui, contemplu apa lacului. Această dimineaţă, limpede până la sălbăticie, ucide revelaţia. Realitatea, întinsă pe masa de operaţie, aşteaptă bisturiul privirii; pe cer nici un nor, pe pământ nici o umbră, în spatele cristalului fluid alunecă peştii, trestiile de pe malul opus mi se lipesc de retină. Maeştri stampei chinezeşti, din timpul dinastiilor Song şi Yuan, nu ar fi pictat astăzi.
Întind undiţiele fără speranţă. Prin oglinda lacului urmăresc traiectoriile strălucitoare ale peştilor, lumina reflectată de solzii lor, sute de oglinjoare minuscule. Umbra vergelei ne uneşte şi ne desparte, e cumpăna cruzimii şi numai eu am puterea s-o înclin, nu acum, prin străvezimea unică a apeiului, crapul mă observă şi fuge.
Pluta fiind imobilă, întrebarea medicului neurochirurg îmi revine în minte: „Pentru că ai văzut moartea, spune-mi, era frumoasă ori înspăimântătoare?” O clipă am tăcut descumpănit: „Nu-mi amintesc” – am răspuns încurcat – şi privirea mi-a alunecat de pe halatul doctorului pe vârfurile pantofilor săi, apoi, pe un muc de ţigară strivit pe duşumea şi mai departe în gol. De fapt, întrebarea aceasta, împletită cu umbra trupului nostru, ne urmăreşte întreaga viaţă. Uneori, în copilărie, mă trezeam noaptea aşteaptă lac de sudoatre şi mă zvârcoleam ţipând: „Nu vreau să mor!” Ce vedeam atunci, ce am văzut acum, nu ţin minte. Dar pe măsură ce mă concentrez, încercând să-mi reamintesc, mă cuprinde ameţeala, spaţii imense de materie îşi ies din matcă rotindu-se ameninţător, vârtejul lor mă absoarbe, mă acoperă, mă cufundă în imensitatea vidului.

Marţi
Cerul este o budincă uriaşă de orez răsturnată pe tava de porţelan smălţuită a pământului. Sub cupola lăptoasă, malurile formează o cană de aur pentru ceai, în care apa lacului devine o-nvolburare de mătăsuri trandafirii.
Când soarta i-a aşezat faţă în faţă, într-un asemenea peisaj s-au întâlnit Lao-Tzâ şi Confucius. Cei doi au privit îndelung apa, acolo unde „fiinţa şi nefiinţa se nasc una pe cealaltă.” Şi dincolo de eterna neodihnă a valurilor au contemplat Vidul Primordial din care se ivesc toate formele. În mijlocul Vidului au aşezat Balanţa Adevărului. Într-unul din talgere, Lao Tzâ a etalat drepturile, nevoile şi libertăţile obştilor ţărăneşti, iar în celălalt talger, Confucius a încărcat, până la echilibru, birurile pe care considera că aristocraţia – din care şi el făcea parte -, le merita, pentru a putea gândi neconstrânsă de griji asupra Armoniei Cerului spre a o împlini pe Pământ, fiind convins că poporul nu dispune de timpul necesar instruirii.
La despărţire Confucius a rostit: „Omul de inimă se lasă vrăjit de munte, omul de spirit se desfată cu apă”, iar Lao-Tzâ a răspuns: „În vreme ce toate fiinţele se avântă în fire, contemplu neclinit Întoarcerea. Nestrămutarea, când o cunoşti, îţi deschide porţile Nemărginirii. Nemărginirea duce la Univers, Universul la Stăpânire, Stăpânirea la cer, Cerul la Cale, Calea la Viaţa fără-de-sfârşit; moartea n-are putere asupra mea” -, apoi, urmând Calea (Dao), s-a retras în măreţia şi singurătatea munţilor, contopindu-se cu Vidul Primordial.
După câteva sute de ani, discipolii au transformat învăţăturile acestor maeştrii în religii. Aristocraţii, hărăziţi de Cer să instaureze pe Pământ Legea Cosmică, au înclinat cu tăişul sabiei Balanţa Adevărului de partea lor, religiile construite nu mai păstrau nimic din doctrinele originare.
Visez în fiecare seară această întâlnire epocală, iar soarta operelor celor doi filosofi a fost şi este simptomatică pentru tot ce a fost şi urmează.

Miercuri
Astăzi este o zi favorabilă picturii. Ceaţa focalizează contemplaţia conferindu-i profunzime. Etalez şevaletul şi tuburile alături de undiţe. Cele şase tuşuri formează trei cupluri contrastante: uscat-umed; diluat-concentrat; alb-negru.
Contemplu nemişcarea apei. Mâna îmi tremură. Aştept. Privirea mângâie lucrurile, ridică şi coboară frunţile trestiilor gânditoare, dezmiardă florile de nuferi, dansează cu ţânţarii şi musculiţele îmbrăcate în frac, alunecă în adâncuri. Deodată, văd sufletul lucrurilor, unduind pe Cale! Mă liniştesc, braţul se destinde, în el coboară Vidul Primordial. Legea „Li” îmi călăuzeşte de-acum mâna şi inima.
Aleg o pensulă moale şi lată, trasez prima linie. Ea desparte Pământul de Cer. Cu „tuş stropit” conturez în cercuri apa, universala ei cuprindere – principiul „Yin”. Din mijlocul lacului ţâşnesc trestiile – principiul „Yang”. Le figurez cu o pensulă ascuţită şi „tuş sfâşiat”. Aburul se ridică din unde, e „Duhul Văii” – „Dao”, armonia femininului „Yin” şi a masculinului „Yang”. Haşurez cerul cu o pensulă cu perii depărtaţi, tuşa lasă o dungă albă la mijloc, e „albul înaripat”. Două treimi din suprafaţa pânzei rămân nepictate. Ele sunt rezervate Vidului Primordial, prin care se propagă suflurile vitale care însufleţesc cele „Zece mii de fiinţe”.
Aceeaşi ceaţă învăluia şi casa mea, la marginea oraşului, în dimineaţa nenorocirii. Aşteptam autobuzul să merg la serviciul pe care-l îndrăgisem şi care mi-a permis descoperirea atâtor lucruri uluitoare, laboratorul de genetică moleculară. Eram foarte tulburat. În seara precedentă, mi se făcuse percheziţie. Anchetatorii forţaseră sertarele biroului, confiscaseră fişele de urmărire ale experimentelor, împrăştiaseră pe jos cărţile bibliotecii. Zăceau într-o stranie asociere, dincolo de dezordine: Lao-Tzâ şi Confucius; Platon şi Marx; Hipocrate şi Galen; Cuvier şi Lamark; Darvin şi Mendel; Watson şi Crick; Newton şi Einstein; Apocalipsa după Ioan şi Istoria logicii după Anton Dumitriu; Biblia şi Divina Comedia.
În staţie, lumea aştepta încremenită. Toate privirile erau orientate în aceeaşi direcţie: agitaţie, rumoare, autobuzul mult aşteptat soseşte. Ţipete, haine sfâşiate...după ce ambuscada se sfârşeşte, „urc confortabil” pe ultima treaptă. În aceeaşi clipă, un bărbat voinic, cu negi proeminenţi pe obrazul drept – care până atunci păruse indiferent – se-nghesuie lângă mine şi uşa nu se mai poate închide. Autobuzul porneşte...
Tresărirea plutei mă trezeşte din reverie. Înţep ferm. Peştele deznădăjduit execută un salt acrobatic prin aerul morţii sale şi porneşte vijelios spre larg. O clipă îi creez iluzia că va învinge şi-l las să câştige câţiva metri. A obosit, se lasă învins pe o parte. Nu se mai zbate până îl aduc la mal. Tot astfel procedează şi destinul cu noi. Cât suntem tineri ne stârneşte curajul şi-n plin avânt ne loveşte prin surprindere.
Aşez peştele în juvelnic, privesc tabloul. Unitatea perfectă a compoziţiei eliberează spiritul. Trebuie să înscriu în peisajul pânzei un poem, aşa cum făceau maeştri caligrafi ai dinastiilor Tang şi Song. Răscolesc prin amintire toate poemele învăţate. Umbra unui cocor traversează lacul. Jocul aripilor conturează în oglinda apei silueta unei femei. Nu-i pot distinge chipul. Femeie necunoscută, dătătoare de viaţă ca apa lacului, fii binecuvântată! Te-ai îndurat, m-ai cules de pe asfalt, plin de praf şi de sânge, m-ai dus la spital.
În timpul convalescenţei a venit să mă viziteze şoferul autobuzului: „Mergeam încet, cu uşile deschise, lumea ciorchine pe scări. Toţi strigau că întârzie la serviciu, nu aveam ce să fac. Am văzut totul în oglinda retrovizoare. Înţelege-mă, nu sunt vinovat. Traversam o linie de tramvai. Întâi ţi-a zburat căciula, fularul, servieta diplomat, apoi ai căzut pe spate şi te-ai izbit cu capul de asfalt. Te-ai ridicat şi iarăşi ai căzut. Sângele ţi-a ţâşnit pe nas şi pe gură, credeam că te-ai lepădat de viaţă. În urma autobuzului venea o limuzină, o femeie era la volan. A oprit, a coborât, te-a ridicat, te-a urcat în automobil. Ea te-a dus lşa spital. Îmbrăcată în negru era nespus de frumoasă. Nu şi-a lăsat nici numele, nici adresa. Mulţumeşte ei şi cerului că ai scăpat. Mie mi-au suspendat carnetul. Când te pui pe picioare, te rog să dai o declaraţie că nu ai nici o pretenţie, ca să pot conduce din nou.”
Silueta femeii necunoscute se-ndepărtează pe ape. Culeg o scoică de pe mal. Spirala cochiliei, spirala melcului urechii, s-au născut împreună din spumele mării, apoi s-au despărţit. Ce vor să îşi spună? Duc scoica la ureche. Prin rostogolirea valurilor, întâi încet, apoi tot mai desluşit, ascult versurile poetului anonim chinez din epoca Dinastiilor de Sud. Le adaptez nefericirii mele şi le înscriu în tablou: „Cerul / Atârnă-n văzduh fără sprijin, / Iar lint aşteaptă iţa / Spe niciunde pluteşte pe iazuri, / Eu, cel singuratic, / Precum licuriciul în beznă, / Recunoscător îţi voi fi / Femeie necunoscută / Până la capătul zilelor mele!”


Joi
Este ora nouă şi o căldură insuportabiă. M-am trezit târziu, oboseala atâtor zile de pescuit mă copleşise. Pe malul lacului nici un arbore. Valurile de căldură ondulează trestiile şi malurile. Cerul e îmbrăcat cu pulbera argintie a parfului cosmic. Mă retrag sub pâlcul de salcâmi stingeri, departe de apă. Tolănit în iarbă, îmi aşez sacoşa sub cap şi aţipesc. Revăd autobaza unde îl căutasem pe şoferul autobuzului să-i duc declaraţia de nevinovăţie. Mi s-a spus că este internat în sanatoriul psihiatric. L-am căutat acolo, în munţii Tibetului. Pavilioanele din lemn, cu acoperişurile „în patru ape”, din olane roşii şi galbene, dormeau risipite prin pădurea de pini.
L-am găsit pe şofer în pavilionul cel mai depărtat. Stătea întins pe pat şi citea. Mi-a zâmbit. Împreună cu mine a intrat în salon un grup de vizitatori. Patru dintre ei, în costume europene, s-au aşezat pe patul vecin, neocupat. Şoferul i-a privit insistent, umbrele întunecându-i chipul. Unul dintre ei avea negi proeminenţi pe obrazul drept. Mi s-a părut că-l mai întâlnisem undeva, nu-mi aminteam împrejurările.
„Îmi pare rău că te găsesc aici. Ce s-a întâmplat? Am dus declaraţia mea la autobază, sper să-ţi reiei serviciul curând.”
„Serviciul spui? N-am nici o ocupaţie, sunt liber-cugetător.” Se uită la ceas. „Este ora mea de meditaţie, plec să mă plimb pe aleile parcului.” S-a ridicat, şi-a îmbrăcat halatul cărămiziu peste pijamaua vărgată şi a părăsit îngândurat încăperea. Cei patru vizitatori l-au urmat.
Am plecat să vorbesc cu medicul psihiatru. M-a primit prietenos, parcă mă aştepta. Cabinetul era mai curând o sală de expoziţie. Mi-a explicat: „Tablourile sunt pictate de bolnavi. Acesta aparţine prietenului tău. E schizofrenic. Presimte crizele şi se internează din timp. În rest e perfect lucid. De data asta a venit mai repede decât mă aşteptam.”
Privesc tabloul stupefiat! Este portretul meu, cu părul plin de praf, cu barba năclăită de sânge. Tuşele contorsionate şochează ca şi violenţa culorilor.
Afară, gălăgie mare. Un stol de bolnave năvăleşte în cabinet: „Domnule doctor, domnule doctor, veniţi repede, un bărbat gol stă pe alee lângă focul de frunze uscate.”
Am plecat călăuziţi de femei. Ne-am strecurat prin mulţimea adunată, am recunoscut grupul celor patru vizitatori şi am ajuns lângă foc. Şoferul medita dezbrăcat, în poziţie yoga. O tânără graţie îl privea hipnotic, degetele ei dezmierdau aerul.
„Ce faci aici?”
„Mă purific prin fum.”
„De cât timp?”
„De douăzeci de minute.”
„Ai stat destul, purificarea durează cincisprezece minute.”
„Da? Nu ştiam. Mulţumesc domnule doctor, mă simt ca un nou născut!”
Şoferul s-a ridicat fericit, s-a îmbrăcat tacticos pornind spre pavilion. Cei aşteaptă patru vizitatori se-ndreaptă spre poarta pavilionului, cu nedumerirea întipărită pe chipuri. O iau în urma lor. Cineva mă prinde de mână.
„Ajută-mă, prinţul meu drag! În fiecare seară, marţianul albastru, învăluit în fum, îmi cere să-l urmez. De spaimă nu mai pot dormi!”
Mă întorc, e fata care dezmierda aerul cu părul despletit şi degetele prelungi. Privirile ei îmi pârjolesc obrajii. Reflectez la exemplul medicului şi-i spun: ”N-o să te mai deranjeze, am văzut racheta lui decolând.”
Fata îmi strânge mai tare braţul: „Mă bucur că eşti sănătos!” Mă sărută pe gură şi fuge. Alergarea ei este zborul unui cocor peste ape.
Tuşesc, mă trezesc transpirat. Lacul e liniştit, prin salcâmi nici o adiere. Mă ridic istovit, îmi adun undiţele şi pornesc agale spre oraş.

Vineri
Negurile nopţii nu vor să se ridice. Universul vizibil s-a redus la un cerc cu raza de câţiva paşi. Apa s-a transformat în abur, spiritul ei se ridică spre cer. Nu mai văd plutele, s-au înălţat odată cu lacul devenit un râu vertical.
Mă aşez pe trepiedul pescăresc, înfăşurându-mă strâns în hanorac. Gluga mi-o trag peste faţă. O durere surdă se-ntinde pe fibrele nervoase, cuprinzându-mi în cleştele ei emisfera cerebrală stângă, păstrătoarea logicii şi cerebelul, responsabilul echilibrului. Emisfera dreaptă a rămas intactă, sensibilitatea nu mai este ponderată de raţiune. Dacă sufletul are o existenţă independentă şi „stă precum lumina în spatele lumii corporale şi când o făptură prinde viaţă, străluceşte prin ea ca printr-o fereastră” – aşa cum îl vedea în extazele sale misticul persan Aziz Nasafi –, atunci accidentele trupului nu ar trebui să tulbure cugetarea.
Revăd spitalul în amintire, prima zi după ce mi-am revenit din inconştienţă, salonul cu cele cinci paturi învăluite într-o linişte stanie. Încerc să mă ridic, ameţesc. Nu pot face mişcări bruşte. Pornesc încet prin încăpere, deschid uşa, înaintez pe coridor sprijinindu-mă de pereţi. Obosesc, vreau să mă întorc. Nu mai am memorie, nu mai am trecut. Oare din ce salon am ieşit? Deshid o uşă la îmtâmplare. Patru femei stau la masă croşetând. Mă retrag de-a buşilea. Pătrund în altă cameră, cineva plânge, un bărbat, cu capul bandajat, mă priveşte absent. Rătăcesc prin labirintul memoriei şi al spitalului, sunt prizonierul bibliotecii abaţiei imaginate de Umberto eco. Deschid o altă uşă, mă-ntâmpină o sală dreptunghiulară tapetată cu întuneric. Înaintez. Cineva trage draperiile, se face lumină. În dreptul ferestrei stau patru călugări, întorşi cu spatele spre mine. Se răsucesc, au glugile coborâte peste feţe. Pe mantale poartă însemnele Sfântului Benedict din Nursia. Unul dintre călugări îmi întinde prima filă dintr-un manuscris: „Balanţa Adevărului”.
„Flăcările rugului te vor mistui, franciscanule! Te aşteptam, procesul Inchiziţiei poate începe!”
Lucirea unei oglinzi îmi atrage atenţia. Mă privesc şi nu mă recunosc, port sutana ordinului minorit, sunt încins la brâu cu o funie de cânepă.
„Îl comparai pe Sfântul Francisc cu Lao-Tzâ, ereticule?”
„Amândoi iubeau simplitatea neprihănită a naturii. Ea s-a păstrat intactă de-a lungul veacurilor, noi oamenii însă ne-am schimbat.”
„Şi pe Confucius cu Sfântul Benedict?”
„Da, amândoi au fost aristocraţi. Propovăduiau iubirea universală, doreau să instaureze Legea Ceruluipe Pământ. K ong-fou-tseu s-a perindat, ca şi Platon mai târziu, pe la curţile principilor predicând arta toleranţei în guvernare. Nu a fost ascultat. Sfântul Benedict a pornit din Monte Casino, în fruntea ordinului său, răspândind iubirea peste toate popoarele. Doctrinele lor sincere, ca şi ale lui Lao-Tzâ şi Sfântului Francisc, au fost transformate în religii, devenind instrumentele dominării. Voi, benedictinii, ca şi aristocraţii confucianişti aţi uitat misiunea pentru care s-au sacrificat martirii voştri şi aţi devenit stăpânitori. Ţăranii lui Lao-Tzâ şi săracii Sfântului Francisc au fost oropsiţi. Aţi înclinat cu forţa Balanţa adevărului.”
„Erezii, erezii!” – au strigat inchizitorii năpustindu-se spre mine.
Am luat-o la goană pe coridoarele spitalului. Pereţii erau luminaţi de făclii. Umbrele înfricoşătoare ale dragonilor „K ouei”, şerpilor „K iu” şi salamndrelor „Li” se amestecau cu sângele ce şiroia pe pereţi. Zdrăngănituri de lanţuri, ţipete de groază, îmi spărgeau timpanele. Urmăritorii mei, cu săbiile ridicate, se apropiau tot mai mult. Atunci mi-au apărut în faţă, pe o arcadă, ochii şi coarnele spiralate ale lui „Tao ti-ie” – spaima universală, chip fără trup, m-am împiedicat şi am căzut.
M-am trezit în salon cu mediciul la căpătâi. Mi-au făcut o insuflaţie cu aer: „Stai liniştit, nu ai voie să cobori din pat!”
În interiorul fiinţei mele, cineva îmi pipăia fibrele nervoase, neuronii. Atunci l-am văzut pe Sfântul Francisc predicând păsărelelor şi pe Lao-Tzâ zâmbind: „Să nu ai nici o grijă, contemplă neclintit Întoarcerea, moartea n-are putere asupra ta.”

Sâmbătă
De la această întâmplare, îmi închipui că sunt ucenicul lui Lao-Tzâ. Rătăcim prin munţi, contemplăm codrii seculari, florile şi ierburile sălbatice, discutăm pe malul lacurilor. Sunt cu maestrul meu, dar îmi păstrez cunoştinţele de acum. Lao-Tzâ priveşte o gâză care se urcă pe o tulpină înaltă. O dă jos şi insecta îşi reia ascensiunea, o dată, încă o dată, mereu.
„Iată omul neînsemnat cum se ridică la cunoaşterea spiritului. Nimic nu poate să-l împiedice. Priveşte cu atenţie. Lucrurile se măresc când sunt micşorate!”
Sunt copleşit. Maestrul meu a rostit primul principiu de incertitudine cu 2500 de ani înaintea lui Heisenberg. Întâmplările anonime au semnificaţii cosmice. Atomii lui Leucip şi Democrit, particulele „ţi” ale maestrului meu, alcătuiesc întregul univers. Microcosmosul este gena macrocosmosului. Legile galaxiilor le descoperim la microscop, coborând în structura intimă a materiei. Particulele elementare, invizibile, se nasc direct din suflurile Vidului Primordial.
Privind cu lupa vietăţile minuscule, am îndrăgit arta miniaturiştilor chinezi şi am început să pictez. Mi-am păstrat obiceiul şi după ce am devenit cercetător al laboratorului de genetică. Lumea descoperită la microscopul electronic este fascinantă pentru artă. Iată rădăcina vieţii, destinul nostru de fiinţe muritoare: două filamente de ADN întinse de-a lungul cromozomilor, unite prin punţi între baze contrare, purinice şi pirimidinice, răsucite într-o dublă spirală. Această elice minusculă, mărită la scară cosmică, uneşte Pământul, Omul şi Cerul, străbătând veacurile.
Gândirea noastră este şi ea o dublă spirală de principii contradictorii: „Yin” şi „Yang”, străbătând Calea regală a cugetării – „Dao”. În exaltarea mea de ucenic docil, îmi imaginez că dubla helix a dialecticii începe cu Lao-Tzâ şi Cofucius, cu întâlnirea lor legendară. De fapt, elicea gândirii filosofice cuprinde apropae simultan: India, China, Egiptul, Mesopotamia, Grecia, traversează în subteran Evul Mediu, învăluie extazul Sfântului Francisc, ca să devină în sfârşit, prin Hegel, universală. Am pictat elicea pe pereţii laboratorului de genetică. Văzută spaţial ea este Coloana brâncuşiană.
În jurul dialecticii gândirii libere s-au încolăcit, încă de la început, spriralele mistificării doctrinelor, puse în slujba cuceririi puterii. Daoismul şi confucianismul au fost înlocuite, în vremea „statelor combatante” cu legalismul „Wei-yang”, dispreţuitor al activităţilor intelectuale, promotor al militarismului, întemeietor al unui sistem draconic de constrângere; de teama apariţiei unei noi religii au fost ucişi pruncii, filosofia lui Nietzsche a devenit pretextul justificării crimelor naziste. Rafinamentul maxim al perversităţii a fost atins de neolegaliştii „Wei”, care au pus dialecticii luptei pentru putere, masca libertăţii.
Mi-am propus să pun în balanţă meditaţiile dezinteresate şi cele ale cerbiciei puterii, gândirea originară şi mistificarea. Fabulând astfel, într-unul din talgere mi-au apărut sanatoriul psihiatric, în celălalt cazarma. Maestru meu spunea: „Dincolo de limită, lucrurile trec în contrariile lor” – ordinea maximă duce la anarhie, gândirea liberă descoperă logica. La limită constrângerea ucide; libertatea, ca să supravieţuiască, îmbracă haina nebuniei.
Aproape de un deceniu, provocam mutaţii genetice la hamsteri, urmărind apoi comportamentul urmaşilor. Iradiam gameţii părinţilor cu toate radiaţiile posibile, dar rezultatele erau negative. Într-o zi mi-a venit ideea să utilizez lumina solară. Am dotat laboratorul cu sute de oglinzi şi lentile care să capteze şi să focalizeze lumina. Printre prisme, curcubeiele se intersectau, se înălţau în fântâni arteziene, coborau în cascade. Activitatea mea se desfăşura feeric.
După o îndelungă chibzuinţă, în faţa directorului şi a şefilor laboratoarelor, am anunţat rezultatele experienţelor: „Privită la microscop, gena care codifică structura creierului este nebuloasă. Iradiată cu lumină solară, alcăturirea ei se limpezeşte. La urmaşi, gândirea devine de cleştar şi nu mai suportă minciuna. Putem crea o generaţie care să cântărească lumea cu Balanţa Adevărului. Vom redescoperii demnitatea, relaţiile sociale se vor schimba din temelii. Cunoştinţele vor evolua fără bariere, vom înţelege structura universului care nu se bazează pe înşelătorie.”
În ziua următoare, la intrarea laboratorului se instaurase garda dragonilor imperiali. Fişele cu rezultatele experienţelor au fost decretate strict secrete. Am fost chemat la director. Mă aştepta împreună cu un ofiţer superior.
„Vreau să public rezultatele cercetărilor ca să construim o lume mai bună, ce poate fi aici secret militar?”
„Dumneata nu-ţi dai seama ce armă formidabilă este să-ţi faci duşmanul bun, incapabil să se apere!” – a ripostat ofiţerul – „dar fişele nu descriu în totalitate metoda, aşteptăm până mâine să le completezi. Vei avea toate onorurile.”
Am refuzat. În ziua aceea ceţoasă, mi s-a făcut acasă percheziţie.

Duminică
Ultima zi de convalescenţă, e frig şi plouă. Mi-am petrecut întregul concediu medical pe malul lacului. Gluga pelerinei îmi acoperă ochii. Cu mare efort lansez pluta, vântul o aduce la picioarele mele. Apa din lac e „Yin”, apa din cer, „Yang”, iar norul – Vidul Primordial.
Şiroaiele ploii au devenit continue, zăbrele imense ce construiesc o temniţă fluidă de pe Pământ până la Cer. Priveliştea piranessiană îmi reaminteşte ziua percheziţiei.
După discuţia cu directorul şi ofiţerul mă întorceam abătut de la serviciu. În faţa casei aştepta un automobil. Uşa locuinţei era deschisă, în sufragerie patru dragoni răscoleau biroul şi biblioteca. Pe duşumea, cărţile se prăvăleau ca nişte păsări împuşcate. Cel mai mare în grad, un bărbat voinic, cu negi pe obrazul drept, îmi întinde fila de titlu a manuscrisului „Balanţa Adevărului”.
„Unde e cartea?”
„Nu ştiu despre ce vorbiţi.” Mâinile îmi tremură, ce să le spun? Simt o durere săgetându-mi creierul. Privirea îmi alunecă peste maldărul cărţilor răvăşite, peste sertarele răsturnate, pierzându-se în gol. Nu mai rămâne decât Balanţa Adevărului în mijlocul Vidului. Într-unul din talgere dansează spiralele gândirii libere, în celălalt spiralele negre ale luptei pentru putere, de-o parte Lao-Tzâ şi Confucius, de cealaltă „Wei-yang”.
Jocul spiralelor se amplifică, Balanţa Adevărului Ultim se mistuie în flăcări. Deodată mă liniştesc, mintea mea este iluminată de „Dao”.
„În pod!” – am strigat. „Acolo e cartea.” Mi-am amintit de Umberto Eco. Urcăm scara de lemn spiralată aidoma scoicii melcului urechii, ori coridorul spitalului. În pod, harababură de nedescris: lăzi, saci, valize, aruncate de-a valma formează labirintul meu particular. Privesc consternat: „Manuscrisul se află într-una dintre ele, nu-mi amintesc în care anume.”
Scotoceala începe: în prima ladă cartofi, în primul sac fasole, în prima valiză nuci. Inchizitorii mei reali seamănă mult cu benedictinii din vis, diferă doar culoarea uniformelor. Cei patru caută disperaţi, când febrilitatea lor atinge paroxismul, profit de neatenţie, deschid valiza în care păstrez primele amintiri: manuale şi caiete de şcoală, scrisori, primele poezii. La adăpostul capacului deschis, după exemplul lui Jorge din Burgos, scapăr un chibrit. Focul cuprinde paginile îngălbenite, înduioşătoarele mele nostalgii. Fumul înnecăcios opreşte soldaţii din scotocire ca pe nişte păpuşi mecanice cărora li s-a oprit arcul. Se năpustesc spre valiza cuprinsă de flăcări, închid capacul, o acoperă cu mantalele. Focul s-a stins, răscolesc scrumul – petice de hârtie înnegrită –, nu se mai poate distinge nimic.
„Ce-ai făcut blestematule! Puteai deveni eroul Noului Imperiu Wei!”
Eu nu-i aud. Sunt împietrit în reculegere. Îngenunchiez, rostesc profetic: „Balanţa Adevărului s-a mistuit pe rug. Din Vid s-a întrupat, în Vid s-a risipit împreună cu toate speranţele mele. Rostul meu pe Pământ s-a sfârşit.”
„Ce cuprindea cartea?”
„Învăţătura maestrului meu Lao Tzâ.”
„Ieşi pe acoperiş!” – îmi comandă bărbatul cu negi.
În clipa aceea sună soneria. Dragonii privesc prin gura de aerisire a podului. În dreptul casei mele oprise un autobuz.
„Misiunea noastră s-a încheiat!” – rosteşte comandantul. Soldaţii coboară scara, se urcă în automobil şi demarează în trombă. Coşmarul se terminase.
Am ieşit în stradă, de la volan îmi face semn şoferul cunoscut, în autobuz, o singură persoană, fata cu părul despletit.
Ploaia a încetat, norii încep să se împrăştie. Aburii formează o cupolă deasupra lacului. Apa este de aur, trestiile împletite formează patru porţi ornamentale. Florile nuferilor alcătuiesc două altare: al Soarelui, la răsărit; al Lunii, la apus. Bolta se sprijină pe pâlcurile de trestii. Edificiul este „Palatul Limpezimii Cereşti”. Prin ceaţă pătrunde tot mai multă lumină. Un curcubeu uneşte altarele de nuferi, e calea „Dao” – armonia luminii cereşti şi a apei pământeşti. Două fiinţe aeriene meditează pe plutele nuferilor. Se ridică, le recunosc: Confucius pe „Altarul Soarelui”, Lao-Tzâ pe „Altarul Lunii”. Cu ochii spre cer, cei doi păşesc pe arcadele curcubeului, pierzându-se în ceaţă. Întregul templu se ridică în văzduh, soarele devine atotstăpânitor.
De una din undiţe s-a prins un peşte. Zâmbesc, îl aduc la mal. Ridic cutia cu momeli, o strâng la piept, o dezmierd. Deschid capacul, arunc râmele şi pământul, desfac fundul dublu. Scot la iveală manuscrisul CULORILE NELINIŞTII

Motto:
„De„Balanţa Adevărului”.
Citesc prima pagină: „Comportamentul nostru nu se transmite genetic. Suntem singuri răspunzători de faptele noastre. În aceasta constă eroismul, demnitatea, măreţia, puterea şi libertatea omului. Putem schimba lumea fără să fim roboţii unei mutaţii genetice!”
A doua zi am „căzut” din autobuz.
Mâine trebuie să-mi reiau serviciul. Îmi adun undiţele, pornesc spre casă. În cutia poştală mă aşteaptă o scrisoare oficială, rup plicul îngândurat: sunt pensionat de boală o veşnicie!

Lucian Gruia

[altmarius]

Foarte interesanta povestirea, si in spiritul picturilor chinezesti traditionale. Pentru a nu se pierde intre comentarii, v-as sugera sa o reluati ca o discutie separata in grupul altmariusart. (celelalte grupuri de arta fiind ultraspecializate)