Lucian Blaga - inedit

[altmariusliterar]

 de Mircea Popa

http://www.romlit.ro/lucian_blaga__inedit Cele două decenii pe care Lucian Blaga le-a trăit la Cluj înainte de „marea trecere” a însemnat pentru el o armonioasă stare de graţie petrecută alături de o prietenă iubită, Elena Danielo, căreia i-a lăsat moştenire cele mai importante manuscrise ale operei, chiar dacă unele le-a scris înainte de perioada „ellenistică”, cum a numit-o Bazil Gruia, fie că le-a redactat în perioada în care o vizita aproape zilnic în casa ei de pe str. M.Eminescu nr. 3. Elena Danielo s-a stins din viaţă în septembrie 2005, cu câţiva ani înainte de împlinirea vârstei de o sută de ani, iar bogata moştenire blagiană a fost depusă, graţie fiicei sale care trăieşte în Germania, într-un fond documentar la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Aici pot fi citite manuscrisele ciclurilor sale de poezii, Corăbii cu cenuşă, Vârsta de fier, Ce aude unicornul, Catrenele fetei frumoase, dar şi o serie de poezii scrise în ultimii ani de viaţă, păstrate în prima redactare, adică în creion, sau dactilografiate. Tot aici pot fi confruntate cu originalul traducerile din Goethe, Faust, sau din Lessing, Natan înţeleptul, la fel cu volumul de traduceri Din lirica universală, deopotrivă cu volumele filosofice Experimentul şi spiritul matematic, Despre conştiinţa filosofică, volumele de publicistică Zări şi etape şi Isvoade, dar şi originalul romanului Luntrea lui Caron, numit iniţial de el Robie pământească, robie cerească, alături de un mare număr de caiete conţinând Aforisme. Sunt anii în care Blaga a reluat în zeci de discuţii multe din temele filosofice abordate de-a lungul timpului, dar şi teme literare, culturale şi biografice. Uneori, el oferea acest material într-o primă redactare, pe care distinsa sa prietenă îl trecea pe curat, într-o posibilă lucrare Blaga par lui même. Au rezultat o serie de consemnări făcute cu creionul de Elena Danielo, iar apoi transcrise pe curat într-un număr de caiete, de unde profunzimea gândirii filosofului, acuitatea observaţiei poetului şi talentul de evocator al memorialistului au prins contur în paginile unor admirabile însemnări. În unele cazuri au existat întrebări precise, care se refereau la anumite aspecte din viaţa sa, călătorii, oameni pe care i-a cunoscut etc., etape mai puţin elucidate în Hronicul şi cântecul vârstelor, îmbinând actul dialogic spontan, bazat pe improvizaţia imediată, cu completări ulterioare. Importanţa acestor caiete este mult mai mare decât la prima privire, deoarece autorul nu recurge numai la aprofundări noi, dar ne oferă detalii legate de modul în care s-au cristalizat aceste idei în Trilogiile sale filosofice. Vom reproduce în continuare un prim lot de reflecţii legate de rediscutarea unor teme filosofice. Transcrierea a fost făcută după normele ortografiei actuale (renunţând de ex. la forma de u final, utilizată în cuvinte ca „plaiu” sau „vechiu”), dar atribuind în unele cazuri titluri de circumstanţă intervenţiilor poetului sau schimbând oarecum aleatoriu ordinea abordărilor, întrucât acestea sunt întrerupte în mod constant de numeroase aforisme.  Mircea Popa  Despre spaţiul mioritic  Printre cărţile mele de filosofie Spaţiul mioritic este, dacă nu cea mai importantă, oricum cea mai populară. Examinez în această carte aspecte fundamentale de stil ale spiritului românesc. Una din foarte variatele idei ce le expun în studiul meu se referă la o anume viziune spaţială, pe care o atribui spiritului românesc. E vorba de „spaţiul ondulat”, despre un anume orizont specific alcătuit în succesiune ritmică indefinită din „deal” şi „vale”. Ideea aceasta a avut un larg răsunet în eseistica românească dintre cele două războaie. Poate că nu este lipsit de interes ca să se ştie când şi în ce împrejurări s-a ivit în cugetul meu acest gând.  Era în toamna anului 1928. Mă găseam de câtva timp în Elveţia, la Berna, ca ataşat de presă pe lângă legaţia ţării noastre. Se înfiripase o caldă prietenie între mine şi un tânăr scriitor elveţian, Hugo Marti, care începuse să-mi traducă în limba germană piesa Meşterul Manole. Hugo Marti fusese timp de vreo doi ani şi în România, pe la începtul Primului Război Mondial, în vremea neutralităţii. Şi anume, ca profesor particular în una din familiile Cantacuzino. Scriitorul învăţase binişor româneşte. Când am ajuns la Berna, el îşi publicase tocmai un volum de amitiri din viaţa petrecută în România. Ne-am cunoscut. Ne-am împrietenit. Într-una din zile, Hugo Marti îmi spune, pe lângă turnul vechi cu orologiu de la Berna, că foarte bucuros ar mai asculta nişte doine româneşti, din cele ce le îndrăgise în timpul şederii sale în ţara noastră. Aveam acasă o mică discotecă de muzică populară românească. L-am poftit la mine pe amicul elveţian. A ascultat câteva ceasuri vechi doine şi vechi balade româneşti. După un cântec despre ciobanul care şi-a pierdut oile, Marti îmi spune: „Ştii, că totuşi această muzică aduce cu cea rusească!”  Nu puteam să fiu de acord cu remarca prietenului. Sau găseam cel puţin că între muzica noastră populară şi cea rusească există totuşi o deosebire ce zădărniceşte echivalarea. S-a stârnit în mine aproape ca o încruntare, un sentiment de mândrie ce nu se împăca deloc cu o asemenea nivelare răsăriteană. Voiam să rectific remarca prietenului. Şi mă căzneam să găsesc o formulă, căci până atunci nu mă gândisem niciodată asupra acestei chesiuni, cemi incita orgoliul existenţial. Şi, într-o clipă, fac un efort de diferenţiere pe un suprem plan de luciditate. Momentul a fost fertil şi decisiv. Decisiv pentru dezvoltarea ideilor mele de mai târziu în legătură cu filosofia culturii.  „Nu cred să fie tocmai aşa!”, îi răspund lui Hugo Marti. „Vezi, muzica noastră are un alt fundal spaţial: se simte în ea fundalul deal-vale, suişul şi coborâşul în orizont ondulat, indefinit. Câtă vreme muzica rusească mi se pare condiţionată de stepa infinită.”  Se născuse în cugetul meu o idee, neaşteptată, ca produs al unei întâlniri între doi oameni care încercau să reflecteze asupra muzicii. Hugo Marti găsea că precizarea mea este preţioasă şi că ar merita o dezvoltare eseistică.  Din acel moment ideea nu mi-a mai dat pace. În 1929, mi se cerea un articol de la Cluj pentru revista „Darul vremii”. Am aşternut pe hârtie un articol intitulat Simboluri spaţiale, în care dam întâia oară în vileag ideea despre spaţiul ondulat ca element specific al spiritului românesc. Ideea mea cerea însă o dezvoltare în alt cadru teoretic mult mai larg. A fost nevoie însă de-o muncă organizată de ani de zile, până să pot dezvolta o întreagă filosofie a culturii. Inspiraţia ce mi-a prilejuit-o o discuţie întâmplătoare cu un străin pe meleaguri străine mi-o integram în Trilogia culturii.  Despre astrologie  Ce cred despre astrologie? Cu inteligenţa nu ader la niciunul din secretele ei. Când, pe la vârsta de treizeci de ani, am ajuns în Elveţia, am avut însă prilejul să constat că atitudinea mea de „raţionalist” în această chestiune era adesea luată în răspăr în diverse cercuri de intelectuali, cu care am ajuns în relaţii. În cursul anilor petrecuţi în ţara cantoanelor am descoperit că preocupările astrologice erau foarte răspândite, şi nu numai în cercuri antroposofice, care îşi au oarecum patria acolo. Negrăită mi-a fost surpriza când prieteni de-ai marelui psihanalist Jung de la Zürich mi-au destăinuit că acest cel mai „lucid” om pe care l-am întâlnit în viaţă, avea obiceiul în practica sa medicală de psihiatru să-şi trimită clienţii şi la un astrolog din acelaşi oraş. În „analizele” sale, Jung se orienta şi după „horoscop”. Lucrul acesta mi-a dat foarte mult de gândit şi mi-a comunicat oareşcare disponibilitate în raport cu astrologia, în sensul că aş fi fost oricând gata de a o supune unei reconsiderări. Anume aderenţe afective, poetice, am avut totdeauna la această doctrină arhaică. Şi chiar astăzi sunt încredinţat că un anume sentiment metafizic al „predestinării universale” îşi găseşte în mitul astrologic una din cele mai plastice ilustrări.  Despre Spinoza  Cu Spinoza, care a încercat să alcătuiască o metafizică, o psihologie şi o critică după metoda demonstrativă a geometriei, s-a întâmplat un lucru ciudat: simplele sale afirmaţii rămân cele mai adesea mai convingătoare decât argumentele, ce se termină stereotip cu fraza: „quod erat demonstrandum”. El nu şi-a dat nici un moment seama că se mişcă prin domenii în care demonstraţia este ineficientă. Încearcă să citeşti pe Spinoza sărind peste argumente şi vei vedea că te găseşti în faţa unor evidenţe filosofice grăitoare şi frumoase prin ele însele. Dar Spinoza a ţinut să confere „evidenţelor” filosofice un fel de certitudine matematică, ceea ce revine la a strica o frumuseţe naturală prin procedee cosmetice. Spinoza sistematicul îmi repugnă, dar altfel citit, el rămâne unul dintre cei mai străluciţi creatori de „aforisme”. Spinoza izbuteşte deci după trecere de secole să devină ceea ce el ar fi repudiat cu hotărâre: un rapsod al gândirii.  Despre categoriile stilistice  O idee fundamentală, pe care am dezvoltat-o într-o întreagă teorie de filosofie a culturii este aceea despre „categoriile stilistice”. Gândul de a opune categoriilor kantiene ale „conştiinţei” o seamă de categorii stilistice proprii „inconştientului” mi-a venit într-un moment pe care-l socot printre cele mai fericite ale vieţii mele, la Viena. Era în toamna anului 1933, când locuiam pe un deal la marginea pădurii vieneze, în „Büchleitengasse”, printre podgorii, într-o vilă izolată, de unde aveam o privelişte minunată asupra capitalei austriece. Mă întorceam într-o zi acasă, de la birourile legaţiei unde-mi aveam slujba. Eram pe vremea aceea foarte preocupat de problemele mari ale filosofiei culturii. Urcam agale, pe o stradă, dealul spre casă, când îmi veni ideea de a face o distincţie între cele două feluri de „categorii”, cu care ar fi echipat spiritul omenesc. Şi dintrodată se făcu lumină în capul meu. Preocupări de ani de zile îşi găseau soluţia în timp de câteva secunde. Rodul acestor clipe s-a rotunjit apoi prin eforturi de zece ani în cursul cărora am publicat pe rând lucrările cuprinse în Trilogia culturii şi Trilogia valorilor. N-aş putea spune cum am ajuns să încheg în câteva clipe teoria categoriilor stilistice. Doream încă de mai multă vreme să integrez ideea mea despre „spaţiul ondulat”, specific românesc, într-o teorie generală asupra culturii. Şi-mi amintesc cu toată claritatea că perspectiva teoretică asupra categoriilor stilistice mi s-a deschis în împrejurările arătate, care nu aveau nimic comun cu preocupările mele. Urcam doar un deal şi-mi simţeam bătăile inimii.  Despre influenţele catalitice  Într-un capitol secundar din Spaţiul mioritic vorbeam despre „influenţe modelatoare şi influenţe catalitice”. Operam această distincţie în legătură cu influenţa culturii franceze asupra altor popoare şi în legătură cu influenţa culturii germane asupra altor popoare. Arătam că cultura franceză are, prin însăşi structura şi natura ei „clasică” sau „clasicizantă”, tendinţa de a modela în sensul ei, celelalte culturi, câtă vreme cultura germană, datorită carcterului ei mai romantic, determină celelalte culturi să se dezvolte specific, stârnind particularizarea lor. Cultura franceză spune celorlalte: „Fii cum sunt eu!” Cultura germană spune celorlalte: „Fii tu însăţi!”  Ideea aceasta am dezvoltat-o pe larg în capitolul amintit al cărţii mele. Şi ideea a stârnit mult interes, chiar şi în străinătate, nu numai la noi. Cartea mea, în care exprimam ideea, a apărut în 1936, în luna aprilie. În toamna anului 1940, un ataşat cultural al nostru (Amzăr) a ţinut la Berlin o conferinţă despre ideile mele în legătură cu cultura franceză şi germană. Au participat la conferinţă o seamă de intelectuali şi publicişti germani, după cum se poate presupune din multele cronici şi referate, ce au apărut în presa berlineză de atunci. Un publicist foarte cunoscut scria într-un mare ziar din capitala Germaniei („Berliner Tageblatt”?) că ideile filosofului român sunt foarte interesante, meritând a fi cunoscute în cercuri cât mai largi. Publicistul îşi rostea însă şi o rezervă, în sensul că germanii din acel timp (din epoca hitleristă) ar dori ca şi influenţa culturii germane să fie ca a celei franceze: să modeleze adică după chipul şi asemănarea ei celelalte culturi. Publicistul, care da glas imperialismului hitlerist, n-a rămas fără răspuns din partea publicului german. Ziarul care tipărise articolul referentului imperialist a primit din public o mulţime de scrisori în care se lua o atitudine plină de simpatie faţă de ideile mele. Ziarul a publicat una din aceste scrisori. În această scrisoare eram felicitat în termeni deosebit de măgulitori pentru distincţia ce o făceam între cultura franceză şi germană. Autorul scrisorii îşi exprima dorinţa ca şi pe viitor funcţia culturii germane să rămână aceea arătată de filosoful român, care „a pus punctul pe i”!  În publicistica străină şi de la noi s-a mai făcut şi în alte împrejurări caz de ideile mele cu privire la „cele două feluri de influenţe”. Astfel, scurt timp după apariţia cărţii mele, în 1936, Mihail Manoilescu, fiind invitat să ţină o conferinţă în Germania despre nu ştiu ce problemă, a intercalat în conferinţa sa şi ideile mele despre cultura franceză şi cea germană, lucru ce l-am remarcat citind într-o revistă germană o cronică foarte elogioasă despre aceste idei. Natural, Mihail Manoilescu nu spunea în conferinţa sa cui îi aparţin ideile în chestiune. El şi le însuşise pur şi simplu, cum a făcut-o şi mai târziu când, într-unul din volumele sale apărute în timpul războiului, arăta că în Germania a avut un deosebit succes cu ideile „sale despre cultura franceză şi cea germană”. În timp de câţiva ani, Manoilescu a uitat complet opera din care îşi însuşise ideile la care mă refer. Cam acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu Nichifor Crainic, care a ţinut în 1941 o conferinţă la Universitatea din Viena (Universitatea ce-i acorda titlul de „Doctor Honoris Causa”), în care parafraza, pur şi simplu, capitolul cu pricina din Spaţiul mioritic. În conferinţa sa, Nichifor Crainic socotea că ideile în chestiune deveniseră într-un fel un bun comun al obştei româneşti.  Despre cultura bizantină  Cultura bizantină s-a înjghebat şi a ajuns la maturitate în timp ce imperiul era înconjurat de-o forfotă istorică fără precedent: migraţiunea popoarelor, intrarea în arena istorică a seminţiilor germanice, efervescenţa şi expansiunea arabilor. Totul era în mişcare, în fluidă nesiguranţă în jurul imperiului. Cultura bizantină a devenit un cristal ieratic, de-o desăvârşită imobilă neterestră, în contrast cu lumea din afara imperiului. Cultura bizantină, dacă nu s-ar fi polarizat cu această lume dinafară, n-ar fi devenit poate atât de dogmatică precum a devenit.  Despre dogme  Într-o discuţie ce am avut-o cu un profesor de teologie în 1942, acesta m–a aprostrofat: „Dogmele nu sunt simple metafore cum pretindeţi Dumneavoastră, căci pentru metafore nu se poate muri, cum suntem gata să murim noi creştinii pentru dogme!” N-aş vrea să arăt cum a înţeles acest teolog să „moară” pentru dogmele sale mai târziu, când ar fi avut prilejul s-o facă. Discuţia din 1942 a lăsat totuşi unele urme în mine. Se poate muri şi pentru o metaforă ? Întrebarea rămâne, cu toate că teologul contesta metaforei puterea pe care o acorda dogmei. Am convingerea că se poate muri şi pentru o metaforă. Poţi muri şi pentru o metaforă, când apărândo ai conştiinţa că aperi condiţiile fundamentale ale spiritului! Poţi muri pentru o metaforă, când bunăoară apărând-o, aperi dreptul spiritului de a exprima metaforic adevăruri inaccesibile sau când aperi însăşi libertatea creatoare a spiritului, primejduită în fel şi chip.  Despre „Censura transcendentă”  Aduci vorba despre „Censura transcendentă”, fiindcă probabil vrei să afli unele lucruri în legătură cu geneza acestei concepţii. Concepţia despre „Censura transcendentă” nu rezultă neapărat din teoria mea filosofică despre cunoaştere; ea este produsul unei spontaneităţi metafizice, pe care mi-am păstrat-o tot timpul cât am clădit la „sistemul” meu. Ideea sau mitul metafizic al „censurii transcendente” implică teoria mea despre cunoaştere şi teoria cu privire la orizontul misterului, pe care-l socot specific şi structural uman. Dar această idee sau acest mit „îmbrăţişează” teoria cunoaşterii sau o „dezvoltă” pe linia unei consecvenţe strict logice. Eu voiam să dau o viziune metafizică despre „cunoaşterea” de care e capabil omul. Şi am alcătuit viziunea introducând în ea factori mitici, precum „Marele Anonim” şi „Censura”, căreia noi i-am fi supuşi. Concepţia aceasta am născocit-o în condiţii de viaţă personală aproape tragice, asupra cărora nu voi stărui. Aceste condiţii s-au adăugat la disperarea metafizică în care mă găseam, după ce mi-am formulat teoria cunoaşterii. Era, în vara anului 1933, cu soţia grav bolnavă la Semmering, în Austria. Atât viaţa, cât şi filosofia mă aduseseră în situaţia de a-mi da seama cu supremă acuitate de limitele creaturii. Într-o zi îmi veni atunci ideea „censurii transcendente”, care este de fapt un mit metafizic ce dă sens „limitelor” noastre. După ideea ce a încolţit, salvatoare într-un fel în mine, am plecat la Salzburg, unde m-am retras în singurătatea unui vârf de munte, lângă şi oarecum deasupra oraşului. Eram singurul oaspete în hotelul din vârful muntelui. În acea singurătate am scris într-o primă redactare „Censura ranscendentă”, în timp de trei săptămâni. Era pe la 12-20 august, muntele de obicei în negură. Pe platoul larg al hotelului, de unde în zilele senine vedeam de o parte Alpii austrieci, de alta câmpiile mănoase bavareze, răsăriseră deja brânduşele. Stam mai mult în cameră şi scriam. Numai pe la 5 dupăamiază ieşeam să mă plimb pe platou. Într-o dupăamiază, întorcându-mă de la plimbare, văd pe lângă hotel de la oareşcare distanţă două figuri străine. Oaspeţi noi? mă întrebam. Apropiindu-mă, încep să recunosc, spre surpriza mea, doi cunoscuţi, doi români: profesorul G.Oprescu şi diplomatul Ciuntu. Mare a fost surpriza mea, dar mai mare a lor de-a mă găsi singur pe un vârf de munte austriac. Ei urcară muntele venind de la Salzburg, unde aveau să rămână câteva zile. „Dar ce faci aici?” în singurătatea şi în negura asta?” mă întreabă ei. „Ce fac? Fac metafizică!” răspund surâzând. Nu le-am spus ce scriu. Ei au plecat şi eu am rămas, tot pe vârf. Nu departe de hotel era o instalaţie, cu catapulte, pentru planoare fără motor. O credeam scoasă din uz. Într-o zi senină, cu vânt puternic, au apărut însă pe vârful muntelui câţiva tineri austrieci care au pus în funcţie planoarele. Eram în camera mea, scriam, când prin faţa ferestrei, prin care puteam să privesc într-o prăpastie de-o mie de metri adâncime, zbura un tânăr cu planorul. Înconjura mereu hotelul şi de cîteori trecea cu planorul pe la fereastra mea îmi făcea cu mâna. Nici grije n-avea de prăpastia adâncă de sub el. O oră întreagă a tot zburat, era ca un liliac drăcesc, în cel mai puternic vânt. Acest tânăr cu planorul său se integra nu numai în peisajul prăpăstios, ci, într-un fel, şi în viziunea mea metafizică, îmbibată şi ea de-o anume demonie.  Despre transcendenţe  Cum e cu putinţă să exprimi prin imagini care sunt tăiate din lumea sensibilităţii noastre, sensuri care ţin de ordinea transcendenţelor? Este aici o problemă pe care teoria filosofică n-a soluţionat-o încă. Dar problema a fost pusă în diferite chipuri, încă din veacuri mai de demult. Arta din toate timpurile a rezolvat problema într-un fel practic, arătând prin realizările ei că transcendenţele pot fi întruchipate în imagini. Cei care au gândit şi mai gândesc filosofic asupra acestei chestiuni se încurcă în dileme fără ieşire. Adeseori gânditorii care adoptă în această chestiune atitudinea justă a creatorilor de artă aduc argumente impresionante, dar care nu rezistă. În istoria culturii bizantine problema a fost pusă implicit când a izbucnit războiul civil dintre iconoclaşti şi iconoduli. Au existat împăraţi şi gânditori care, în numele unor transcendenţe considerate inefabile, au cerut distrugerea icoanelor.(Să nu-ţi faci chip cioplit”). O împărăteasă a învins pe iconoclşti şi a răsturnat închinarea la icoane, salvând cu aceasta funcţia artei. Cel mai de seamă teolog dogmatician al Răsăritului, Ioan Damaschinul, a adoptat atitudinea justă, aducând în favoarea ei argumente teologice: însuşi Dumnezeu s-a făcut „imagine” când s-a întrupat ca om. Argumentul nu mai contează astăzi, dar a venit la momentul oportun să facă dreptate creatorilor de artă.