Lovitura de stat de la 23 august 1944

[altmariusistoric]

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Regele Mihai, principalul artizan al schimbării de alianță a României din 23 August 1944.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 (denumită și actul de la 23 august^[1][2][3][4]) a fost acțiunea prin care, la data de 23 august 1944, regele Mihai a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul României și Conducătorul Statului, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

Numit de regele Carol al II-lea prin decretul regal din 4 septembrie 1940 în funcția de prim-ministru al României și reconfirmat de Mihai I al României la 6 septembrie, la 23 august 1944 Antonescu a fost arestat de regele Mihai și demis prin decret regal. Acest act a pus capăt regimului instaurat prin puciul lui Ion Antonescu de la 6 septembrie 1940, în urma căruia acesta se auto-intitulase „conducător al statului” și își însușiseputeri discreționare. Regimul Antonescu a fost o dictatură militară,^[5] s-a aliat puterilor Axei într-un război finalmente dezastruos pentru România, refuzând să se supună cererii regale din 1944 de semnare imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică, trecerea țării și Armatei române de partea Aliaților și încetarea războiului împotriva acestora.

În situația în care Armata Roșie invadase deja nord-estul României în luna martie 1944 (frontul oprindu-se pe linia Cernăuți-Botoșani-Iași-Chișinău-Tighina), deconectarea de puterile Axei și semnarea imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică devenise o necesitate urgentă și vitală, iar guvernul sovietic, fiind în tratative cu opoziția românească la Stockholm prin intermediarul ambasadoarei Uniunii Sovietice, Alexandra Kollontai și al trimisului român Neagu Djuvara, amenința România cu reluarea ofensivei în septembrie în caz de menținere a țării printre Puterile Axei^[6]. Actul de la 23 august 1944 ^[4] a fost programat sub auspiciile regale de către o coaliție formată din partidele democratice interbelice (liberal, țărănist și social-democrat) și partidul comunist, aliate în Blocul Național Democrat), cu colaborarea unor ofițeri superiori ai armatei, precum generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, Ion Negulescu ș.a.

Imediat după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei și Ungariei^[7][5]. Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte și guvernul României, pe de altă parte, nu a fost însă semnat, la Moscova, decât pe 12 septembrie 1944, astfel că timp de trei săptămâni, România a fost încă socotită ca un inamic de către Aliați, deși din ziua de 24 august 1944 întorsese deja armele contra puterilor Axei. Această situație a permisUniunii Sovietice să confiște fără împotrivire armament, muniții, vehicule, avioane și totalitatea flotei românești atât militară cât și civilă. Militarii primiseră ordin să nu se opună iar rarii care totuși au încercat, au fost luați prizonieri. În cadrul Acordului de Armistițiu de la 12 septembrie 1944, au fost stabilite modalitățile politice de guvernare a României precum și plata de despăgubiri materiale URSS-ului în valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri. Alt rezultat al schimbării de alianță din 23 August 1944 a fost retrocedarea Transilvaniei de Nord României, în timp ce Cadrilaterulretrocedat Bulgariei, precum și Basarabia și Bucovina de nord cedate Uniunii Sovietice rămâneau în posesia acestora. Schimbarea de alianță a României din 23 August 1944 a accelerat înaintarea Aliaților (printre care se număra acum România) spre granițele Germaniei, armata română participând la operațiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la sfârșitul războiului. Punctele cel mai occidentale eliberate de armata română în ofensiva împotriva Germaniei naziste au fost orașele Chotěboř și Humpoleț, la 90 km la răsărit de Praga, în ziua de 4 mai 1945^[8].

Antonescu (dreapta) s-a aliat cu Germania pentru a recupera Basarabia şi Bucovina de Nord; promisiunea sa de a merge alături de Germania Nazistă până la capăt, însă, l-a împiedicat să se preocupe „excluziv de interesele țării sale”, așa cum i-o declarase lui Hitler la Berchtesgaden.

Contextul

Articol principal: România în al Doilea Război Mondial.

Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc, a purtat negocieri pentru ieşirea României din război şi a colaborat cu regele pentru răsturnarea dictaturii antonesciene.

Generalul Ion Antonescu fusese investit ^[9] cu „puteri depline la conducerea statului român” după ce, pe fondul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, România fusese forțată în 1940, prin presiunile diplomatice ale Uniunii Sovietice și Germaniei Naziste care cu un an în urmă semnaseră pactul Ribbentrop-Molotov, să cedeze Transilvania de NordUngariei, Basarabia și Bucovina de Nord Uniunii Sovietice și Cadrilaterul Bulgariei. În ziua următoare după instaurarea guvernului Antonescu, regele fusese obligat să abdice în favoarea tânărului său fiu ^[10]. Constituția fusese suspendată, parlamentul dizolvat^[11], și o parte din puterile constituționale ale regelui au fost asumate de Ion Antonescu^[12], care s-a autointitulat „Conducătorul Statului”. Antonescu avea astfel puteri discreționare în fruntea guvernului, întărindu-și poziția după înăbușirea rebeliunii legionare. Guvernul antonescian a intrat în 1941 în război de partea Axei și împotriva URSS, cu scopul de a redobândi teritoriile anexate de aceasta, ceea ce a și realizat. După aceea, însă, în pofida protestelor partidelor istorice, Antonescu a continuat să avanseze pe teritoriul sovietic, la est de Râul Nistru, ocupând teritoriul dintre Nistru și Bug, pe care l-a folosit pentru a extermina dușmanii politici ai regimului, intelectualii și artiștii „nedoriți” sau socotiți „decadenți”, sute de mii de evrei (unii fiind evrei românideportați, alții fiind evrei sovietici localnici) și câteva mii de romi.

După bătălia de la Stalingrad, însă, armata sovietică a început să avanseze și, în martie 1944, ajunsese pe teritoriul României. Din martie până în august 1944, frontul de est a fost stabilizat pe linia Chișinău–Iași–Târgu Frumos.

Evenimentele

Planurile

Partidele istorice, excluse de la putere, dar lăsate să funcționeze chiar în timpul dictaturii lui Antonescu, au menținut contacte cu Aliații și au purtat discuții cu aceștia, prin emisari trimiși de Iuliu Maniu la Ankara și la Cairo (de exemplu Barbu Știrbei). În același timp, după bătălia de la Stalingrad, guvernul lui Antonescu a purtat și el unele negocieri cu Aleksandra Kollontai, reprezentanta sovietică la Stockholm, prin Frederic Nanu, căruia i-a succedat, după 23 august, Neagu Djuvara. În negocierile cu reprezentanții lui Maniu, Aliații, la cererea lui Stalin, puseseră condiția ca și comuniștii să fie implicați într-un eventual nou guvern.^[13]

La 23 martie 1944, în timp ce Ion Antonescu era în vizită oficială în Germania, regele Mihai l-a trimis pe generalul Constantin Sănătescu să îi sondeze pe militarii de pe lângă Ministerul de Război și Marele Stat Major despre care se credea că sunt opozanți ai lui Antonescu dacă erau dispuși să treacă la acțiune, însă rezultatul a fost dezamăgitor, a doua zi primind vizita unui general, care a argumentat că nu venise momentul unei lovituri de stat.^[14]

După câteva zile, a avut loc un prânz de lucru cu Antonescu, în cadrul căruia regele Mihai și-a dat seama că nu are rost să încerce să-l convingă pe șeful guvernului de oportunitatea schimbării orientării externe a țării. În contextul sosirii unui ultimatum de predare din partea Aliaților, regele le-a cerut liderilor politici să își asume responsabilitatea de a se pronunța pentru pace, caz în care el i-ar fi cerut public lui Antonescu demisia.^[15] Acest lucru însă nu s-a întâmplat, iar în urma deziluziei, regele s-a convins că avea nevoie pentru schimbarea lui Antonescu de armată, care în urma unui tur de sondare al lui Sănătescu din mai 1944 nu considera că venise momentul.^[15]

În august 1944 regele Mihai a sesizat un moment bun pentru lovitura de stat, întrucât Germania retrăsese divizia de tancuri Gross Deutschland de pe frontul românesc, în contextul în care armata sovietică se regrupa de câteva luni pe linia frontului și putea porni un mare atac în orice moment.^[16] Serviciile secrete și poliția secretă germană deveniseră suspicioase, iar regina mamă Elena a fost interogată de poliția secretă germană, fără a dezvălui că ar avea cunoștință de planurile fiului ei. Ca să slăbească suspiciunile, acesta a plecat între 16-18 august la o vânătoare, rămânând într-o așteptare discretă pentru următoarele două zile, la Sinaia.^[17]

În cursul zilei de 20 august, regelui i-a parvenit vestea că rușii lansaseră atacul asupra frontului, așa că a plecat la volanul mașinii Lincoln spre București, însoțit de secretarul Mircea Ionnițiu, de aghiotantul Emilian Ionescu și de generalul Mihail, consilierul său pe probleme militare.^[18] La Casa Nouă a avut o întâlnire a regelui cu liderii militari, care s-au propunțat în favoarea loviturii; printre ei era și colonelul Dămăceanu, comandantul garnizoanei București.^[19] La întâlnire au participat și Constantin Sănătescu, Ion Mocsoni Styrcea, Grigore Niculescu Buzești, Mircea Ionnițiu, generalii Mihail și Aldea. Dămăceanu a fost întrebat de cât timp avea nevoie pentru a strânge trupe pentru a ocupa puncte strategice din oraș și acesta a răspuns cinci zile, data loviturii fiind stabilită în consecință pentru 26 august.^[20]

În seara zilei de 21 august, a avut loc o întâlnire cu liderii politici (Maniu, Brătianu, Petrescu și Pătrășcanu), în care participanții s-au pus de acord asupra planului stabilit în seara anterioară. Regele i-a delegat pe Maniu și Pătrășcanu să formuleze lista de miniștri pentru noul guvernul, până pe data de 23 august.^[21] Mocsoni Styrcea, care era funcționar la Ministrul afacerilor străine, s-a deplasat în aceeași seară la Snagov, la sediul ministerului, unde a petrecut noaptea criptând cele două telegrame ale complotiștilor pentru Ankara. În dimineața lui 22 august a hotărât să înoate în lac înainte de a se întoarce la București și s-a întâlnit cu secretarul general al ministerului, Davidescu, care l-a informat că Antonescu se întorcea în seara zilei curente de pe front și avea să părăsească a doua zi Bucureștiul, ceea ce ar fi lichidat planurile loviturii.^[21] Fiind informat despre aceste lucruri, data a fost mutată de urgență de rege pe 23 august, fără a mai fi consultați liderii politici.^[22]

Arestarea lui Antonescu[modificare | modificare sursă]

Palatul Regal din Bucureşti (fotografie din 1941) este locul unde au fost arestate personajele-cheie ale regimului Antonescu şi unde regele a alcătuit noul guvern. Ion Antonescu și Mihai Antonescu fuseseră arestați anterior și erau ținuți în Casa Nouă, vila din proximitatea palatului care a fost distrusă în zilele următoare de bombardamentele germane.

În discuția ce a urmat și care a durat peste o oră, Ion Antonescu a refuzat să accepte ieșirea din război, justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer dat lui Adolf Hitler” că va merge alături de el până la capăt. Regele s-a văzut nevoit să folosească parola „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!”^[23][24] pentru a chema ofițerii care să-l aresteze pe general. În orele ce au urmat, au fost convocate la Palat toate persoanele de încredere ale lui Ion Antonescu. Toți s-au conformat și au fost arestați, cu excepția lui Eugen Cristescu, șeful Siguranței; acesta a fost arestat după alte câteva zile.

La Palat au fost chemați și liderii partidelor democratice, Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu și Constantin Titel-Petrescu, precum și Lucrețiu Pătrășcanu, cel considerat a fi persoana de contact cu Partidul Comunist. Primii trei, însă, nu au fost de găsit (nu se așteptau ca evenimentele să fie înaintate cu trei zile). Astfel, primul care s-a prezentat la Palat a fost Pătrășcanu, după ce noul guvern fusese deja alcătuit din persoane de încredere ale regelui Mihai, în timp ce liderii politici primiseră în guvern titlul de miniștri fără portofoliu. Întrucât gărzile pregătite de rege și de Maniu nu erau nici ele disponibile rapid, singura miliție care să poată păzi pe cei arestați a fost cea a comuniștilor organizați de Emil Bodnăraș, fapt exploatat de propaganda comunistă ulterioară.^[25]

Înainte de ora 20:00, regele a înregistrat un mesaj pentru țară ce avea să fie difuzat la radio la ora 22, în care a anunțat schimbarea guvernului și trecerea de partea Aliaților. Solidaritatea cu regele a fost generală, toți ofițerii importanți fiind de partea acestuia. După difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstrații populare de entuziasm.^[26]

Reacția naziștilor

În preajma orei 21:00, la Palat a sosit ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger, care părea să aibă informații precise despre evenimente. Ca să câștige timp, Regele a negat, spunându-i că Antonescu este liber. Forțele germane au lansat a doua zi un bombardament asupra Bucureștiului, distrugând o parte din Palatul Regal. Regele Mihai, însă, se refugiase împreună cu regina-mamă, la Dobrița, în Oltenia.

Trupele de recruți români prezente în București au rezistat bombardamentelor și atacurilor germane, cu sprijinul aviației americane, care a bombardat și ea pozițiile germane din zona Băneasa și Otopeni, dar și obiective românești (linii ferate și șosele susceptibile de a fi întrebuințate de Wehrmacht pentru evacuare).

În timp ce armata română a avut de luptat împotriva Wehrmachtului - fostul aliat - Armata Roșie începuse să avanseze pe teritoriul României, socotindu-se încă în teritoriu inamic și comportându-se ca atare, bunăoară confiscând armament, muniții și bunuri atât publice cât și particulare, soldați și ofițeri români fiind luați prizonieri.

Consecințe

Armata Roșie a intrat în București la o săptămână după evenimente, găsind orașul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei și un guvern dispus să-i fie aliat.

În roșu, campania trupelor române de partea Aliaților, alături de trupele sovietice (verde) și cehoslovace (portocaliu), între 24 august 1944 și 7 mai 1945.

Conducerea României

După demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, generalul Constantin Sănătescu a fost însărcinat cu formarea unui guvern cu reprezentanții partidelor democrate, cu unii politicieni comuniști și cu ofițeri ai armatei. Acest guvern a negociat armistițiul cu URSS, prin care s-a obligat să plătească despăgubiri de război, să admită pierderile teritoriale din est din 1940 și să acorde funcții mai importante comuniștilor. Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând la 31 august în București dar, deși la început soldați și ofițeri români au fost luați prizonieri de aceasta, în cele din urmă s-a acceptat colaborarea armatei române în vederea înfrângerii Germaniei Naziste. Armata română a recucerit Transilvania de Nord și a continuat eliberând Ungaria (cu ocuparea Budapestei) și Cehoslovacia.

Soarta generalului Antonescu

După ce a fost arestat, generalul Antonescu a fost predat gărzilor comuniste ale lui Emil Bodnăraș, care la rândul lor l-au predat armatei sovietice pe 31 august, în ziua când aceasta a intrat în București. El a fost ținut prizonier în URSS și nu a fost judecat înprocesele de la Nürnberg, fiind ulterior adus în România și judecat de Tribunalul Poporului din București. El a fost condamnat la moarte și executat la 1 iulie 1946.

Regele Mihai[modificare | modificare sursă]

După 6 martie 1945, guvernele României au fost dominate de comuniști și impuse de Moscova cu ajutorul armatei sovietice. Regele Mihai nu s-a putut opune, fiind considerat de sovietici o piedică pentru planurile lor de instaurare a unui regim comunist. Astfel, deși Uniunea Sovietică și-a exprimat printr-o telegramă satisfacția față de evenimentele din România și l-a decorat pe rege cu Ordinul Victoriei, acesta a fost obligat la 30 decembrie 1947 de reprezentantul sovietic Andrei Vîșinski să abdice și să părăsească țara, declarată de comuniști «republică populară».

Istoriografia

Deşi rolul lor a fost minim, comuniştii şi-au atribuit întreaga acţiune. După o săptămână, liderii comunişti prezenţi (în imagine, Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica) au organizat acţiuni de întâmpinare a Armatei Roşii.

În perioada comunistă, denumirea actului de la 23 august 1944 a suferit diferite transformări în propaganda oficială, acesta fiind însă permanent promovat ca o mare realizare comunistă.^[27] Insurecția armată din 23 August 1944 a devenit ziua națională a României în timpul dictaturii comuniste. Spre sfârșitul acestei perioade, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, titulatura s-a transformat în „Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă”. Istoria acestui eveniment a fost falsificată astfel de la început, rolul regelui Mihai și al partidelor istorice fiind minimalizat, evenimentul fiind prezentat ca fiind aproape exclusiv realizarea Partidului Comunist, care în realitate era la acea vreme o mișcare ce activa în ilegalitate, cu un număr redus de membri.^[28] Această campanie de falsificare a început chiar din 24 august 1944, când presa comunistă le-a atribuit acestora toate meritele acțiunii.

Istoriografia occidentală, la rândul ei, a adoptat poziția oficială a O.N.U. care nu admitea pentru cel de-al Doilea Război Mondial decât patru învingători și co-beligeranți împotriva Germaniei Naziste, anume Marea Britanie, S.U.A., Uniunea Sovietică și Franța, deși existau alte țări care luptaseră împotriva Axei (Polonia, Norvegia, Olanda, Belgia, Iugoslavia, Grecia), deși URSS fusese aliată cu Germania Nazistă până în vara 1941, și deși Franța oficială, cea a mareșalului Pétain, se luptase împotriva Aliaților în timp ce Franța rebelă, cea a generalului De Gaulle, dispunea de mai puțini ostași decât armata română în septembrie 1944.^[29] Dată fiind această poziția oficială, România a semnat Tratatul de pace de la Paris din 1947 ca beligerant învins (ca și Italia, care trecuse de partea Aliaților cu un an înaintea României), regimul Antonescu fiind singurul luat în cont, iar contribuția de partea Aliaților nefiind considerată decât în dezbaterea statutului Transilvaniei de Nord, care în final a fost retrocedat României, mai ales că Ungaria, sub regimul lui Ferenc Szálasi, se luptase de partea Germaniei Naziste până la capăt.

După căderea regimului comunist, istoricii români au putut analiza necenzurat schimbarea de alianță a României din 23 August 1944, iar regele Mihai a acordat multor jurnaliști și istorici români interviuri care au apărut în presa și în publicistica din România, aducând o nouă lumină asupra evenimentelor de atunci.^[30][4][31] Forurile politice, însă, au scos ziua de 23 august nu numai din rolul de sărbătoare națională, ceeace era firesc, dar și din rolul de comemorare oficială, și cum simultan s-au produs numeroase tentative de a îl reabilita pe Ion Antonescu, perceperea comunității internaționale a fost că România dorește să șteargă lupta de partea Aliaților din istoria sa și să revină la un naționalism fascizant^[32]. Ulterior totuși, lucrările comisiilor istorice au relevat rolul schimbării de alianță a României din 23 August 1944 în revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României^[33] iar presiunea diplomatică internațională a împiedicat reabilitarea solemnă a lui Ion Antonescu, dorită de partidele naționaliste. Ziua de aniversare a schimbării de alianță a României din 23 August și a intrării printre Aliați nu a redevenit însă comemorativă, deoarece mulți politicieni și alegători o înțeleg încă așa cum le-a fost predată la școală în perioada comunistă, anume ca o lovitură de stat care a inaugurat comunismul în România (în realitate, această lovitură de stat comunistă a avut loc la data de 6 martie 1945).

Note

1. ^ Giurescu 1999, p. 227, 234, 236, 237, 239, 244, 250, 256
2. ^ Giurescu et al., Dinu C. (2003). Istoria României în date. București: Editura Enciclopedică. ISBN 9734504320 978734504329
3. ^ Ciobanu 1991, p. 17
4. ^ ^a b c ziarul România Liberă, 22 august 1992, articolul paginile 6A-7A: „Astăzi, despre 23 august: din ce motive actul de la 23 august devenise o necesitate absolută”)
5. ^ ^a b „Michael”. Encyclopaedia Britannica.
6. ^ Nicolette Franck : La Roumanie dans l'engrenage, ed. Esevier-Sequoia, Elveția, 1977, 270p.
7. ^ Romania:the unfinished revolution, Steven D. Roper, Harwood Academic, 2000.
8. ^ Ștefan Pascu (dir.): Atlas pentru istoria României, ed. Didactică și Pedagogică, București 1983, p. 79.
9. ^ Decretul nr. 3053 din 5 septembrie 1940, în „Monitorul Oficial” nr. 205 din 5 sept. 1940 (Giurescu 1999, p. 55)
10. ^ Decretul 3054 din 6 septembrie 1940, în „Monitorul Oficial” nr. 206 bis (Giurescu 1999, p. 65)
11. ^ Decretul nr. 3052 din 5 septembrie 1940, în „Monitorul Oficial” nr. 205 din 5 sept 1940 (Giurescu 1999, p. 65)
12. ^ Regele rămânea „capul armatei” (Decretul 3053), dar Antonescu insista, în fața Consiliului de Miniștri întrunit la 7 septembrie, de a fi înștiințat de oricine are acces la rege (Giurescu 1999, p. 65), în încercarea de a-l izola pe suveran.
13. ^ Deletant 2010, p. 47
14. ^ Gould Lee 1998, pp. 99-100
15. ^ ^a b Gould Lee 1998, p. 100
16. ^ Gould Lee 1998, p. 103
17. ^ Gould Lee 1998, pp. 103-104
18. ^ Gould Lee 1998, p. 104
19. ^ Gould Lee 1998, pp. 104-105
20. ^ Porter 2005, p. 103
21. ^ ^a b Porter 2005, p. 104
22. ^ Porter 2005, p. 104-105
23. ^ Ciobanu 1991, p. 22
24. ^ „23 august 1944. Relatarea generalului Constantin Sănătescu”. Historia. 5 aprilie 2012. Fragmente dinSănătescu, Constantin (2006). Jurnal. București: Ed. Humanitas. ISBN 973-50-1169-7
25. ^ Deletant 2010, p. 50
26. ^ Ciobanu 1991, p. 24
27. ^ Giurescu 1999, p. 239 și următoarea
28. ^ Gorun, Hadrian (14 octombrie 2011). „Megalomania lui 23 august: 1984, 40 de ani de la revoluția anti-imp...”.Historia.
29. ^ Le Monde, pagini istorice: „Un jour pour se retourner - la Roumanie rejoint les Alliés”, 26 august 1984.
30. ^ De exemplu, într-un interviu consemnat în Ciobanu 1991, pp. 17–35, regele Mihai relatează evenimentele din perspectiva sa.
31. ^ Tomiuc, Eugen. „Interviu exclusiv acordat Europei Libere de Regele Mihai I a României”. Accesat la 9 iulie 2010.
32. ^ Jean Baptiste Naudet: Naționalismul în România, în revista La Nouvelle Alternative nr. 22, iunie 1991, Institutul de Istorie a Timpului Prezent (IHTP), Paris.
33. ^ Lambru, Steliu. „«Ardealul luat în 1940 lui Carol al II-lea a fost dat lui Mihai I»”. Accesat la 28 martie 2012.

Bibliografie

• Ciobanu, Mircea (1991), Convorbiri cu Mihai I al României, București: Editura Humanitas, ISBN 973-28-0242-1
• en Deletant, Dennis (2006), Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940–44, Basingstoke: Palgrave Macmillan, ISBN 1–4039–9341–6
• Deletant, Dennis (2010), România sub regimul comunist (ed. a treia), București: Editura Fundației Academia Civică, ISBN978-973-8214-52-1
• Giurescu, Dinu C. (1999). România în Al Doilea Război Mondial. București: Editura ALL EDUCATIONAL. ISBN 973-684-036-0
• Gould Lee, Arthur (1998), Coroana contra secera și ciocanul. Povestea regelui Mihai al României, Traducerea din engleză de Maria Bica, București: Editura Humanitas, ISBN 973-28-0829-2
• Porter, Ivor (2005), Michael of Romania. The King and the Country, Phoenix Mill: Sutton Publishing

Legături externe

• en Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, ...
• Tomiuc, Eugen. „Interviu exclusiv acordat Europei Libere de Regele Mihai I a României”. Accesat la 9 iulie 2010.
• Cum au văzut germanii 23 august, 24 Decembrie 2010, Claudiu Padurean, Mihai Rogai, România liberă
• Incalceala istoriei, 25 octombrie 2005, Lavinia Betea, Jurnalul Național
• "Istoricii" si fuga lor din istorie - Realitatea, asa cum nu le con..., 1 iunie 2006, Mihai Pelin,Jurnalul Național
• Despre 23 august 1944, fără prejudecăți, 21 august 2004, Jurnalul Național
• 1939 - 1944: 23 august, Cronica unui dezastru, 23 august 2006, Cristina Diac, Florin Mihai, Jurnalul Național
• 23 august - Actul bordelului politic romanesc, 23 august 2004, Jurnalul Național
• Discordiile interne ale opozitiei dupa 23 august 1944, 8 septembrie 2005, Mihai Pelin, Jurnalul Național
• 23 august 1944 – fapte și personaje, 24 august 2009, Lavinia Betea, Jurnalul Național
• Sa ne amintim: 23 august 1944, 22 august 2010, Laurentiu Dologa, Ziare.com
• O zi providentiala: 23 AUGUST 1944 - Mica enciclopedie AS, Emanuel Badescu, Formula AS - anul 2011, numărul 983

Vezi și[modificare | modificare sursă]

• România în al Doilea Război Mondial
• Armistițiul dintre Italia și forțele armate Aliate