Nu este un secret faptul că una dintre caracteristicile urâte ale vieții literare românești (și nu de ieri, de azi) este ușurința cu care își uită scriitorii importanți, îndată ce aceștia trec Styxul. Mai periculoasă chiar decât ingratitudinea, uitarea perturbă sistemul general de valori și facilitează – în absența reperelor – afirmarea imposturii, precum și o perpetuă ignorare a înseși istoricității intrinseci a fenomenului literar.
Unul dintre numele importante ale criticii și istoriei literare din ultimele șase decenii, aproape uitat la numai 20 de la trecerea în eternitate, este cel al lui Liviu Petrescu. Descinzând, cum spune undeva Mircea Martin, din paradigma spirituală a lui Tudor Vianu și, în consecință, refuzând stridențele și ostentația unei prezențe publice prea accentuate, profesorul clujean a ales, de la primele sale manifestări editoriale, calea demonstrației solid argumentate și a ipotezelor a căror menire nu e de a pune în lumină abilitatea teoretică a autorului, ci valențele obiectului interpretat. A fi util, cât mai mult timp și pentru cât mai mulți cititori, a fost imperativul căruia criticul i s-a supus bucuros, sacrificând înfloritura de stil în favoarea argumentului de echilibru și ipoteza hazardată în favoarea nuanței care deschide interpretarea.
Liviu Petrescu face parte dintr-o generație clujeană aparte, cea căreia îi mai aparțin Ioana Em. Petrescu (care i-a fost și soție), Ion Pop, Doina Curticăpeanu și Mircea Borcilă, dar și mai tinerii Petru Poantă, Marian Papahagi și Ion Vartic. Îndrumată de Mircea Zaciu – un alt mare „uitat”, el însuși – această „falangă critică” remarcabilă a produs emanciparea școlii clujene de sub tutela factologiei lansoniene, sub semnul căreia fusese întemeiată, după Primul Război Mondial, de profesori ca Gh. Bogdan-Duică și Ion Breazu. Chiar dacă s-au produs cu o anumită întârziere – din cauza represiunii politice din deceniul stalinist, care i-a eliminat din universitate pe reprezentanții Cercului Literar de la Sibiu –, eliberarea de factologie și asumarea criticii estetice au fost esențiale pentru dezvoltarea literaturii române ca întreg. Începând din anii 1960, dar mai ales după 1970, școala critică de la Cluj s-a afirmat prin deschiderea ei (central-) europeană, prin propensiunea teoretică, prin echilibrul interpretativ și prin gustul pentru sinteze durabile. Toate aceste elemente caracterizează, de altminteri, și gândirea critică a lui Liviu Petrescu însuși.
Desigur, optând din primii ani de carieră pentru istoria literară, comparatistică și pentru interpretarea valorilor consolidate, nu pentru cronica de întâmpinare, criticul s-a expus riscului care derivă din absența – semnalată mai demult de Nicolae Manolescu – a unei „piețe” a ideilor critice și, mai ales, istorico-literare, în cultura română. Receptate și comentate favorabil, cărțile lui Liviu Petrescu – Realitate și romanesc (1969), Dostoievski (1971), Scriitori români și străini (1973),Romanul condiției umane (1979), Vârstele romanului (1992), Poetica postmodernismului (1996, ed. a II-a, 1999), Studii transilvane. Codurile etice și estetice la scriitorii transilvăneni (1997) – nu au ieșit, totuși, din cercul specialiștilor și, în general, al publicului universitar. Este trist și îngrijorător că ele nu mai sunt, astăzi, reeditate și comentate, nici măcar acelea dintre ele (cum ar fi Romanul condiției umane sau Poetica postmodernismului) care ar necesita o relectură și unele amendamente. De acea uitare urâtă, deloc inocentă, de care vorbeam la începutul articolului, ține și faptul că nenumărate lucrări de licență, de disertație, de doctorat sau de grade didactice, pe teme tangente celor în care cărțile lui Liviu Petrescu reprezintă bibliografie fundamentală, sunt redactate acum fără consultarea lor.
Trei sunt direcțiile pe care evoluează, predilect, critica lui Liviu Petrescu și care-l individualizează atât în contextul generației șaizeci, cât și în cel al școlii clujene propriu-zise.
Prima este studiul romanului și al raporturilor dintre poetica acestuia și referențialitate. „Axa” care configurează acest plan este constituită din volumele Realitate și romanesc, Romanul condiției umane și Vârstele romanului, dar ramificații ale temei sunt de întâlnit și în eseul consacrat lui Dostoievski, ca și în Poetica postmodernismului. Se poate spune, fără teamă de a greși, că romanul și critica l-au preocupat pe Liviu Petrescu mai mult decât poezia, după cum și în materie de roman, l-au interesat mai degrabă viziunea prozatorului, temele sau condiția personajelor, și mai puțin aspectele naratologice. Cu toate că în Realitate și romanesc se ocupă pe larg de prozatorii de dinainte și de după 1920, care au configurat genul la noi, este limpede că preferințele criticului merg către autori ca Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gib. I. Mihăescu, Marin Preda, Nicolae Breban, după cum din proza universală îi plac, pe lângă Dostoievski, prozatori ca Tolstoi, Camus, Malraux, Kafka, Thomas Mann. Cu alte cuvinte, „substanțialiștii”, mai mult decât „formaliștii”.
Cea de-a doua direcție de cercetare critică o reprezintă, ca să zic așa, definirea, prin intermediul literaturii, a profilului spiritual al epocii noastre. Liviu Petrescu s-a afirmat în critica și istoria literară exact în perioada în care neo-modernismul (după formula lui Ion Bogdan Lefter) își consuma ultimele resurse, iar ceea ce aveam să aflăm mai târziu că se numește postmodernism trimitea către noi primele semnale. În cărțile de până în 1992, criticul vorbește cu predilecție despre modern șimodernitate, pentru ca în 1996 să furnizeze – spre surprinderea multora – o excelentă descriere teoretică și practică a postmodernismului. O descriere făcută de cineva care nici nu a participat la afirmarea sau susținerea critică a optzecismului, nici nu avea o structură critică susceptibilă de raliere la postmodernism. Tocmai „răceala” critică și distanța programatică, ușor de perceput la lectură, constituie calitățile care fac din Poetica postmodernismului o carte utilă și azi. În tot cazul, mai puțin datată decât este mai des-citata cercetare Postmodernismul românesc, de Mircea Cărtărescu. Cu atât mai mult, cu cât sinteza lui Liviu Petrescu examinează atât raporturile postmodernismului cu cele două modernisme (primul, respectiv, cel „târziu” sau neo-modernismul), cât și evoluția paralelă a gândirii filosofice, a viziunilor romanești și – în premieră pentru critic – a tehnicilor narative.
În fine, cea de-a treia direcție de interes o reprezintă ceea ce ultima sa carte a denumit, cu o formulă pregnantă, Studiile transilvane. Specificul literaturii române scrise în Transilvania a constituit, prin tradiție, o preocupare a criticii de peste munți, ba chiar și a acelor ardeleni mutați la București (cazul răposatului Ion Dodu Bălan, de pildă). Nota caracteristică a lui Liviu Petrescu, în acest adevărat concert al „ardelenismului” literar, o reprezintă suplețea dialectică a analizei raporturilor dintre național și regional. Mai puțin pretențios spus, spre deosebire de alți critici ardeleni – ceea ce, de fapt, profesorul era numai prin adopțiune, fiind de loc din Râmnicu Sărat –, în cărțile sale, accentul cade pe valorile pe care Transilvania le aduce în ansamblul literaturii naționale, nu pe cele care o diferențiază. E o nuanță subtilă care vădește, din nou, echilibrul gândirii lui Liviu Petrescu, temperanța de tip european a ideației sale critice și superioritatea analitică pe care o conferă perspectiva comparatistă. Cartea sa despre etic și estetic în proza ardeleană, de la Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu și Liviu Rebreanu și până la optzeciști, este o istorie a aproprierii temei etice de către proza românească, prin intermediul scriitorilor originari de peste munți. Demonstrația nu este una a superiorității închipuite și țâfnoase, ci a incluziunii și a unei viziuni „simfonice” asupra literaturii române, în care valoarea întregului este dată tocmai de diversitate.
Personalitate remarcabilă prin civilitate și știință de carte, prin finețe analitică și rigoare a sintezei, Liviu Petrescu este o valoare care nu trebuie lăsată să iasă din circuitul literaturii vii. Reeditarea operei sale mi se pare o prioritate, ca și stimularea, printr-o inițiativă care să-i poarte numele, a cercetării pe mai departe a temelor care l-au preocupat. Dar, mai presus de toate, ar fi de dorit ca măcar cei care au beneficiat de sprijinul său academic să îi perpetueze memoria, în propriile cercetări și în bibliografiile critice pe care le utilizează, în amfiteatre și în sălile de seminar.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius