În marea literatură rusă, destinul tragic al micilor funcționari ocupă un loc aparte. Acești „oameni sărmani“, cu lumea lor limitată, au inspirat câteva capodopere ale prozei scurte, care, alături de celebrele romane rusești cu o amplă desfășurare narativă, alcătuiesc un elocvent univers uman. Și Gogol, și Cehov, și Dostoievski aduc în prim-plan personaje care balansează între tragic și comic, între, cum s-a mai spus de multe ori, esență și aparență. Și Akaki Akakievici, din Mantaua, și Cerviakov, din Moartea unui funcționar, și Goliadkin, din Dublul, ca și Makar Devușkin, din Oameni sărmani, sunt „umiliții și obidiții“ unei societăți care le refuză atât prezența străvezie, zbaterea interioară contradictorie, cât și năzuințele împotmolite în neputință și resemnare. Cele mai neînsemnate dorințe ale acestor (anti)eroi, pentru care onorabilitatea este (sau și-ar dori ei să fie) trăsătura definitorie a existenței lor, le eșuează în bufonerie, în dispute și gesturi care îi expun în permanență ridicolului.
Marile lor necazuri sunt, de fapt, micile întâmplări ale vieții, neajunsurile cotidiene, amplificate monstruos, transformate în drame existențiale. Pentru Cerviakov, de exemplu, distanța psihologică de la un banal strănut la împroșcarea nevinovată cu salivă a nobilei chelii a generalului ministru Brigalov se estompează sub apăsarea distrugătoare a obedienței, împingându-l la o insistență ridicolă de a-și cerere scuze repetate „victimei“ nefericitei întâmplări, producându-i, abia din acest motiv, adevărata supărare. Astfel, un incident atât de superficial, pe care chiar cel care îl suportase îl dăduse uitării din chiar clipa producerii lui, determină sfârșitul bietului om, zdrobit de conștiința vinovată a umilei sale persoane.
Aceeași inadecvare la obiceiurile și cutumele mediului care îl refuză constant face din Akaki Akakievici un om ce-și aneantizează poziția socială, subjugându-și existența nevoii imperioase de a-și procura, cu mari sacrificii, o manta nouă, mai potrivită rangului la care aspiră cu obstinație. Cenușiul existenței lui Akaki Akakievici este completat și de îmbră cămintea sa, cu tunica și pălăria peste care, ca un semn de total dispreț, lumea „arunca tot felul de resturi de bucătărie“, când acest umil consilier trecea pe sub ferestrele locuințelor petersburghezilor. Extraordinară această imagine a degradării ființei umane, care poartă pe haine gunoaiele unei societăți, ea însăși lipsită, după cum se vede, de cea mai elementară urmă de civilizație.
Din dorința aceasta de înnoire exterioară îi vine lui Akaki Akakievici „nenorocirea“ care îi tulbură iremediabil „viața psihică“, ce curgea monoton printre rândurile pe care le transcrie la slujbă, dar și acasă „pentru propria satisfacție“. Pentru izbânda visului său, copistul își impune „restricții“ greu de suportat („se deprinsese să nu mai mănânce deloc seara, alimentându-se în schimb sufletește“), stă pe întuneric, nu-și mai spală rufele, totul pentru mărețul său „scop clar“ în viață : „mantaua sa, cu vatelină groasă, cu căptușală rezistentă și nemaipurtată de nimeni până la el“.
Dar visul său măreț, odată realizat, îi aduce și sfârșitul. Prădat de hoții care îi smulg mantaua pe drumul de întoarcere de la simandicoasa petrecere la care, grație noii mantale, avu, în sfârșit, acces, e nevoit să suporte și umilința indiferenței generale față de drama pe care o trăiește. Nimeni nu-l ajută să-și recupereze prețiosul veșmânt, iar existența sa, pierzându-și astfel rostul, nu poate sfârși decât în moarte.
Excepționala scriere a lui Gogol, în care satira se întrepătrunde cu analiza realistă, are, iată, o morală simplă: zadarnica încercare a unui om, care nu rămâne identic cu el însuși, de a-și depăși condiția. Precursor al realismului magic, pe care, apoi, Bulgakov îl rafinează magistral în Maestrul și Margareta, Gogol lovește cu biciul său de mătase în moravurile unei epoci, frazele dedicate „persoanelor importante“ din societatea acelor timpuri fiind, printre altele, cea mai sarcastică descriere a parvenitismului funcționăresc.
Un alt inadaptat este tot un funcționar, Goliadkin, din Dublul lui Dostoievski, personaj la fel de tragic, ale cărui aspirații se împotmolesc în neputința de a ieși dintr-o poziție socială marginală. Dedublarea sa este, în fond, neputința de a se opune dezechilibrului interior, scindării între realitatea dură ce-l copleșește cotidian și reveriile care, eșuând, îi amplifică dezamăgirile. O dedublare care pune și mai mult în evidență singurătatea care îl macină, eșecul dobândirii acelei mult visate onorabilități.
Cu un eșec previzibil se încheie și povestea de dragoste epistolară dintre Makar Devușkin și Varvara Dobroselova, sfiosul înamorat tomnatic târând după el toată povara omului sărman ce-și pierde, rând pe rând, iluzie după iluzie. Marele necaz al iubirii neîmplinite se așează ca o pecete peste viața acestui copist, petrecută între biroul unde își exercită cu talent neînsemnata slujbă și „ungherul“ unei bucătării unde și-a încropit precara-i locuință. Puținul de care s-a înconjurat în viață cuprinde și scurta lui poveste de dragoste, transpusă în scrisorile pline de tandrețe inutilă adresate „neprețuitei“ Varenka, de sfaturi și îndemnuri mai degrabă de părinte grijuliu pentru o odraslă capricioasă. La periferia societății, iubirile sunt și ele periferice, încărcate când de un patetism caraghios, când roase de molia resemnării.
Makar își scrie scrisorile de dragoste obosită cu perseverența cu care își copiază textele ce-i asigură traiul, atât la birou, între colegii ce-l ignoră „simțitor“, cât și acasă, la adăpostul perdelei ce-i destramă orice dorință. Camuflându-și resemnarea în grija excesivă pentru sănătatea Varenkăi, Makar se veștejește definitiv în rolul de părinte devotat. Pătruns de mirosul urât care îl sufocă în precara-i locuință, unde și „aerul e muced și unde mor toți scatiii“, el mai respiră doar prin frazele pe care le ticluiește cu devotament lăcrimos pentru „orfana“ însingurată și iubitoare de lecturi mângâietoare.
Singurul defect care îl apasă pe acest „șoarece de canțilarie“ este lipsa de „stil“ a scrisului său, spre deosebire de adevărata artă narativă din scrisorile Varenkăi, dar se liniștește cu gândul că la copiat acte nu-ți trebuie decât un scris frumos, ceea ce nu-i puțin lucru. Iar logica lui Devușkin este impecabilă: „dacă toată lumea ar sta să compună, cine ar mai copia“. Și totuși, instigat de scriitorii pe care îi citește la recomandarea Varenkăi, Devușkin nutrește gânduri de creator. Se vede ticluind chiar o cărticică de poezii pe care s-o ofere muzei sale. Dar și acest gând liric este zdrobit de realitatea crudă ce-l înconjoară: un poet nu poate purta niște cizme sparte, precum un biet copist. Viața și literatura sunt, totuși, lucruri diferite. Chiar și Gogol în Manatua, pe care o citește la incitarea Varenkăi, greșește când le amestecă, cotrobăirea scriitorului prin viața personajului său îl nemulțumește, mai ales că-n final îl și omoară.
Aceasta este viața lui Devușkin, un ghinionist care mereu „se-mpiedică de câte ceva în viață“: ba de sărăcie și sfiiciune, ba de colegii de birou curioși și zeflemitori, ca să nu mai vorbim de lumea în general, pusă mereu pe bârfit. Marea nenorocire a vieții lui, după plecarea partenerei de revelații epistolare, care alege, totuși, să se mărite cu Bîcov, este pierderea „bunului nume“, singura avere care îi salva onorabilitatea.
În literatura română, Caragiale, cu stilul său incon fundabil, scoate necazurile micilor ampliați din anonimatul unor vieți sufocate de banalitate, aducându-le pe scenă, în desfășurări mai ample sau mai limitate, ca pe niște frugale felii de viață. Miticii săi, risipiți într-o ierarhie socială care le uniformizează trăirile, sunt și ei victimele unor întâmplări ce tind sau chiar le marchează destinul: sunt loviți de nenoroc, au accese de gelozie nejustificată, își pun măști care determină confuzii de identitate, se murdăresc de noroiul bârfelor cotidiene.
Toate aceste „mari drame“ sunt tratate când în cheie grotesc-ironică, când amuzant-sarcastică, de unde și râsul cu care cititorul le însoțește. De la acest amuzament lejer se trage și deosebirea față de personajele din literatura rusă, care își încheie dramatic conturile cu viața. La Caragiale, „împricinații“ își sfârșesc, de cele mai multe ori, conflictele în îmbrățișări viguroase și iertătoare. Plus, porția de pupături însoțitoare. Nu au, așadar, tainele și tragismul sufletului slav trăitor în „maica Rusie“. Superficiali și neatinși de harul divinității, acești eroi de mucava își joacă rolul în care au fost distribuiți, iar din când în când, ne fac complice cu ochiul : „vedeți că sunteți și voi tot de pe aici, nu vi-o luați în cap“. Sunt foarte rare situațiile în care ( ca-n Două loturi și-n Inspecțiune, bunăoară) personajele sfârșesc tragic, dar și atunci Caragiale plasează o notă de ambiguitate care înmoaie drama.
În lada cu zestre a momentelor caragialiene găsim personajele și limbajul lor, purtate prin întâmplări menite să le arate voința și caracterul. Dar față de întunecatul mediu rusesc, umed și cețos, de la care se molipsesc gândurile și viața personajelor ce-l populează, la Caragiale există, în mare măsură, o bucurie a vieții clădită pe siguranța traiului în la belle époque-ul românesc de la sfârșitul secolului nouăsprezece. Aproape toate aceste personaje, unele cățărate pe scara socială, prezidente prin felurite „comitete și comiții“, altele, simple, „din popor“, sunt familiști ce-și apără onorabilitatea consoartelor, supuse unor bănuieli neîntemeiate.
Tot așa, la personajele caragialiene, incoerența limbajului, ambiguitatea comunicării nu-și au cauza, ca la scriitorii ruși, în trăiri zguduitoare, paroxistice. În universul miticilor, politicienii sau „onorabilii cetățeni“, sunt fie cuvântătorii unui limbaj ferfenițit de demagogie, fie trăncănitorii ce umplu acel minuscul gol existențial pentru care țapul cu bere nu e suficient. Poate de aceea, spre deosebire de drama rusă, în care căderea e de lungă durată, adesea ireversibilă, la Caragiale, necazul se consumă repede, „la moment“, iar normalitatea izbăvitoare e totdeauna pe aproape.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius