Literatura și viața

[altmariusfilm]

Autor: Angelo Mitchievici | Editia: 18-19/2019 | Data: 26.04

Verificat de cenzură (Passed by Censor, 2018); Regia: Serhat Karaaslan; Scenariul: Serhat Karaaslan; Cu: Berkay Ates, Saadet Aksoy, Ipek Türktan; Durata: 95 minute; Produs de: 90 Film Production, Departures Film, Silex Films.

https://romanialiterara.com/2019/05/literatura-si-viata/

Festivalul internațional de film de la Istanbul de anul acesta mi-a oferit ocazia să arunc o privire în ceea ce are mai nou și mai promițător cinematografia turcească și am fost surprins în mod plăcut de calitatea tinerilor regizori turci. Verificat de cenzură, debutul cu lungmetraj al regizorului Serhat Karaaslan, tot el fiind și cel care semnează scenariul, este un astfel de exemplu de cinema de bună calitate făcut cu mijloace modeste, cu un story captivant, inteligent condus și o cameră care știe să reflecteze în fața unei emoții, a unei priviri. Zakir (Berkay Ates) este un tânăr gardian la o închisoare, însă spre deosebire de majoritatea colegilor săi, el lucrează în departamentul care cenzurează corespondența deținuților, alături de o colegă și de un coleg mai în vârstă. Obligația de serviciu, pentru care s-a calificat în urma unui concurs, presupune lectura pe parcursul orelor de program a zeci, sute de scrisori ale deținuților către familiile lor, către cei apropiați. În această calitate, dispune de o autoritate deplină, ceea ce înseamnă că poate trimite o scrisoare la coș sau dimpotrivă la adresa indicată, așa cum poate înnegri consecvent pasaje întregi pe care le consideră nepotrivite sau criptate, fapt pentru care pe masa sa se află o cană plină cu pixuri. Numai că lectura scrisorilor mai presupune ceva, pătrunderea în intimitatea unor existențe, cel mai adesea banale, scrutarea unor orizonturi de așteptare, palparea unor emoții pe care le iradiază și cel mai modest clișeu. În genere, meseria se înscrie într-o mecanică indiferentă, proprie corectării unei lucrări de control. Numai că Zakir ascunde față de colegii săi o pasiune inavuabilă în mediul polițienesc, pasiunea pentru scris, pasiune pe care o dezvoltă la un curs de creative writing. Prevăzător, tânărul gardian păstrează secretul acestor ore petrecute în compania unor aspiranți ca și el la titlul de scriitor. Când tema încredințată la curs este de a scrie un shortstory pornind de la o fotografie care înseamnă ceva pentru el, tânărul sustrage o fotografie dintr-o scrisoare, o fotografie de familie cu un bărbat (soțul), o femeie (soția) și un bărbat mai în vârstă pe care-l va identifica drept socrul femeii. Nimic special la această fotografie în afară de faptul că soția își vizitează soțul și că, pur și simplu, pornind de la o imagine se îndrăgostește de ea. Povestirea poate începe cu o întrebare. Cine este această femeie, care e povestea ei? Povestea sa se scrie pe măsură ce el face investigații și încearcă în limita permisă să se apropie. Supravegherea vizitelor devine una obsesivă, privirea lui și a femeii se întâlnesc, camera surprinde cele mai insolite unghiuri, până ce interesul său se face remarcat. Schimbul de priviri devine tot mai intens cuprinzând toate nuanțele, teamă, enervare, interes, mirare, curiozitate, afect, iar din partea tânărului dragoste. Pe măsură ce intensitatea acestor sentimente crește și investigațiile intreprinse de el iau amploare, iar din această tulburare care începe să atragă atenția colegilor din jur ia naștere literatura. Ficțiunea tinde să plombeze golurile, să suplinească absențele, să creeze alternative acolo unde realitatea le blochează. Poate vedea neînțelegerile dintre soți, lipsa de empatie a bărbatului, severitatea socrului, supravegherea aproape polițienească a soacrei. În fapt, ca și soțul ei, soția este prizonieră în familia acestuia, iar tipul de sociabilitate în care tradiția joacă un rol important nu lasă niciun fel de libertate femeii. Regizorul documentează această zbatere pe uscat a unor suflete care nu se pot întâni decât într-un schimb de priviri, tot ceea ce le este lăsat, nu și permis, fie că acest schimb se face pe stradă, într-un autobuz, la închisoare, în timpul vizitelor, pe coridoarele ei sau într-un birou. Se poate spune dragostea din priviri, fără niciun cuvânt? Este aceasta dragoste? Sau doar o dorință de a împărtăși ceva venind din partea femeii? Sau o suferință care-și cheamă singurul martor, singura sensibilitate capabilă să rezoneze? Din mediul carceral în care servește drept gardian, Zakir descoperă o altă formă de prizonierat în relație cu această femeie, Selma (Saadet Aksoy). Familia poate fi o închisoare redutabilă așa cum societatea poate fi una la fel de eficientă precum high society puritan-victoriană din New York-ul anului 1870 așa cum o înfățișează Martin Scorsese în Vârsta inocenței(1993). În filmul lui Scorsese, îndrăgostiții pot schimba și cuvinte într-un dialog convențional, supravegheat de gardienii sociali, rude, cunoștințe, amici, își pot vorbi dragostea la un moment dat, știu unul despre celălalt și chiar dacă fără rezultat, își pot face chiar planul escapist al unei căsătorii. Dar în cazul de față dragostea este doar un chip, prins adesea în grosplan, o privire furtivă, un gând obsedant la capătul unei imposibilități. Zakir riscă un scandal, chiar periclitarea profesiei, atunci când ascultă dialogul dintre soț și soție, când sustrage informații din dosarul soțului Selmei, când își folosește prietena de școală pe post de asistent social pentru a forța o comunicare, pentru a extrage o informație cât de mică, un detaliu care să releve o breșă în sistemul de fortificații al familiei. Există două momente, ratate ambele, când adevărul ar putea fi spus, ezitarea din partea lui Zakir îl compromite pe primul, teama sau cel puțin nesiguranța Selmei îl ratează pe cel de-al doilea, când Zakir denunță presiunea psihologică exercitată de socru în declarația luată nurorii, ceea ce este o depășire clară a atribuțiilor sale, amendată doar verbal de către polițistul de la birou. O clipă pare că lucrurile se află într-o balanță fragilă care se poate înclina de partea adevărului, de partea dragostei. Ficțiunea poate îndrepta lucrurile, povestea poate rescrie un parcurs destinal, poate identifica ocaziile, poate face trecerea de la schimbul de priviri la schimbul de cuvinte, poate merge chiar mai departe, să aducă împreună oameni pe care frontierele sociale îi separă iremediabil. Nu asta face și celebrul ciclu O mie și una de nopți, nu își amână Sheherezada moartea, adică deznodământul cu o poveste în plus, care rămâne în suspans? Ficțiunea poate face minuni, poate umple golurile, poate găsi împlinirea. Pe care realitatea o refuză. Este mica lecție despre literatură și viață pe care o primește tânărul scriitor.