Lira Tracă, de la "cobzarul" Orfeu la Tudor Gheorghe şi Ion Creţeanu

[Miron Manega]

Cobza are o vechime imemorială. Nu este exclus ca ea să fie instrumentul la care a cântat Orfeu. În România au mai rămas vreo 15 cobzari iar la fabrica de instrumente muzicale de la Reghin se produc anual 20-25 de cobze.

Am semnalat, cu câtva timp în urmă, pe acest site, dar şi în paginile „Săptămânii Financiare”, că lansarea unei cărţi despre geto-daci a prilejuit prezenţa la eveniment a unui cobzar pe post de herald, de vestitor: Ion Creţeanu din Voineasa. Rapsodul oltean, care este realmente un „Grigore Leşe al Sudului”, interpretează numai folclor de vatră, cules în special din zona Romanaţi şi nu cântă niciodată decât îmbrăcat în straie populare străvechi: „Cânt după cum mă îmbrac şi mă îmbrac după cum cânt” - spune el.

Revenim pentru a focaliza discursul asupra instrumentului numit cobză, căruia niciun cercetător nu i-a acordat până acum atenţia cuve-nită. A fost privit cu dispreţ sau, în cel mai bun caz, cu condescendenţă. E un instrument pe cale de dispariţie, ca multe alte elemente reprezentative ale patrimoniului nostru imaterial. Singurul artist care a menţinut acest instrument în viaţă - redându-i nobleţea şi un strop din prestigiul pe care l-a avut cândva - este Tudor Gheorghe.

Ce a fost mai întâi: lăuta sau cobza?

Cobza nu seamănă cu niciunul dintre instrumentele actuale. Are gâtul frânt şi griful (porţiunea pe care se schimbă acordurile) foarte scurt, ceea ce impune foarte multă precizie în schimbarea acestor acorduri. Este un instrument ritmic, cu corzi care se „pleznesc”, nu se ciupesc, primitiv şi foarte greu de mânuit, el fiind, de fapt, destinat hangului (acompaniamentului). S-a vehiculat ideea că s-ar trage din lăută. Numai că lăuta, care este de origine arabă (al oud), este un instrument melodic, bine temperat încă dinainte de adoptarea ei în Europa. Nu se cunosc cazuri ca un instrument ritmic să fie derivat dintr-unul melodic, ci numai invers. Deci în niciun caz cobza nu provine din lăută. Seamănă cu aceasta, e adevărat, mai exact cu varianta primitivă a lăutei (de până în secolul al XVII-lea), care avea şi ea gâtul „fracturat”. Grifura lăutei era însă (şi este) mult mai lungă, ceea ce permite o mai lejeră mişcare a degetelor pe corzi. Iar din a doua jumătate a secolului al XVII-lea apar deja lăutele cu gâtul drept.

Orfeu cobzarul

Prestigiul cobzei nu vine numai din faptul că a făcut gloria lăutarilor noştri de până la apariţia ţambalului (a fost, printre altele, instrumentul emblematic al celebrului staroste Barbu Lăutaru), ci din vechimea lui aproape ancestrală. Fapt mai puţin ştiut, cobza se numea în Antichitate „lira tracă” şi a fost instrumentul specific imensului teritoriu ocupat de populaţia tracă din care făceau parte şi geto-dacii. Tot din neamul tracilor făceau parte şi frigienii din Asia Mică.
Reprezentantul legendar al culturii muzicale tracice a fost, după cum se ştie, Orfeu. De altfel, dacă e să judecăm după scrierile antice, muzica strămoşilor noştri pare să fi avut un rol determinant în cristalizarea artei universale a sunetelor. În „Geografia” sa, istoricul şi geograful Strabon din Amesia (60 î.H.-21 d.H.), referindu-se la originea muzicii vechi, face următoarele consideraţii: „Muzica întreagă, privită atât ca melodie, cât şi ca ritm şi cuprinzând şi instrumentele, e socotită ca fiind de origine tracă şi asiatică. Aceasta se vede şi din locurile unde muzele sunt cu deosebire cinstite. Într-adevăr, în vechime, Pieria, Olimpul, Pim¬pla, Leiberthros erau localităţi şi munţi ai tracilor, pe câtă vreme acum pe acestea le stăpânesc macedonenii. Heliconul a fost închinat muzelor de către tracii care locuiau în Beoţia şi care au consacrat nimfelor peştera lui Leiberthros. Se spune că cei care s-au ocupat în vechime cu muzica - Orfeu, Musaios şi Thamiris - sunt traci. Şi numele Eumolp (personaj trac al cărui nume se traduce «cel care cântă bine») tot de la traci vine”.
Aşadar, dacă luăm ca reper adevărul unanim acceptat că Orfeu era trac şi faptul că instrumentul la care cânta era lira, îndrăznim, în lipsa oricărei cercetări de specialitate în acest sens, să ne întrebăm dacă nu cumva e logic ca lira la care cânta Orfeu tracul să fie chiar „lira tracă”. Şi cum „lira tracă” era cobza, putem să ne întrebăm (insinuând, în acelaşi timp, un adevăr) dacă nu cumva Orfeu a fost cel mai mare cobzar al tuturor timpurilor. Cercetarea în această direcţie a fost blocată, printre altele şi de faptul că reprezentările iconografice sunt mult ulterioare presupusei perioade în care a trăit eroul. Fiind preluat de cultura greacă, primele astfel de reprezentări ni-l arată în haine greceşti şi având, evident, recuzita aferentă.

Lira Tracă sau Thracae cithara

Sintagma „lira tracă” nu apare în niciunul din studiile de cercetare româneşti, fie ele istorice sau muzicale. Poate fi găsită în schimb într-un catalog din 1833, descoperit de noi în arhiva unui muzeu din Mantova (Museo della Reale Academia di Mantova), unde, alături de imaginea unui basorelief reprezentându-l pe „Orfeu în Infern”, este prezentată şi povestea personajului. Scrie, în acel catalog, la pagina 12: „Non è alcuno, che ignori la pietosa istoria d’Orfeo, il quale coll’ incauto della SUA LIRA TRACA uomini e fiere a seguirlo…”. („Toată lumea ştie povestea lui Orfeu, cel care, cu cântecul LIREI SALE TRACE, oameni şi fiare făcea să-l urmeze etc., etc…”). Deci italienii începutului de secol XVIII n-aveau nicio problemă să facă analogii între identitatea eroului şi lira sa. Iar Vergiliu numea acest instrument specific tracilor şi atribuit lui Orfeu „Thracae cithara”.
Având în vedere cele expuse, cobza (lira tracă) are virtuţi de brand naţional. Puţine popoare au privilegiul să posede un instrument atât de vechi care să le traseze, pe o perioadă istorică de multe mii de ani, continuitatea identităţii.

„Eşti viu?”

Ar mai fi de semnalat că niciodată, de când există acest instrument emblematic, nimeni nu s-a gândit să-l perpetueze în cadru instituţional. Am aflat, de la reputatul etno-muzicolog, dirijor şi compozitor Constantin Arvinte, că a existat totuşi o tentativă, în anii ’50, de a se deschide o catedră de cobză în cadrul Conservatorului. Dar, cum perspectiva istorică şi identitară a cobzei nu s-a întâlnit niciodată cu viziunea înalţilor noştri responsabili culturali, lucrurile au rămas ca atunci. Deci cobza (lira tracă) a supravieţuit natural, ca trandafirii sălbatici, iar meşteşugul s-a transmis ca pe vremea tracilor, de la meşter la ucenic, sub ochii orbi ai instituţiilor culturale.
S-a întâmplat însă, recent, un fapt cu valoare de premieră istorică: în zilele de 12-14 iulie, la Muzeul Satului, rapsodul Ion Creţeanu din Voineasa, de care am amintit la început, a predat, pentru prima dată în cadru instituţional, cursuri de cobză pentru copii. Iar mai important decât chiar iniţiativa în sine (care a aparţinut Muzeului) a fost reacţia copiilor, care s-au apropiat de instrument ca de un miracol. „Eşti viu?” - l-a întrebat unul dintre micii aspiranţi la meşteşugul de cobzar pe Ion Creţeanu. Care era îmbrăcat, evident, în cămaşă ţărănească, încins cu bete, încălţat cu opinci şi având alături - cum altfel? - bătrâna ipingea roşie de Romanaţi, veche de peste 150 de ani, cu care a „oficiat“ la multe evenimente culturale…

O posibilă „reîmpădurire folclorică”

În afară de Tudor Gheorghe, care personifică un caz de excepţie al cobzei (artistul transfigurează folclorul şi desţeleneşte percepţia publicului spre muzica românească) şi de Ion Creţeanu, în ţară trăiesc, în acest moment, mai puţin de 15 cobzari „practicanţi”. Dintre aceştia, îi amintim pe Mihai Căluşaru, Constantin Gaciu, Mirel Bria, Nica Vasile, Ion Strâmbeanu, Vasile Zidaru şi Dan Voinicu. Aşa se explică de ce, la fabrica de instrumente muzicale de la Reghin, se produc în medie, de 20 de ani încoace, doar vreo 20-25 de cobze anual. Dintre acestea, cinci bucăţi se duc direct la export, 10-12 sunt vândute în Transilvania (ciudat, pentru că în această zonă nu se prea cântă la cobză, ceea ce ne determină să credem că sunt cumpărate tot pentru export), iar celelalte (adică 5-6) în restul ţării, adică în zona de referinţă a cobzei.
Nu este exclus ca respectivele cursuri de cobză de la Muzeul Satului să fie doar începutul unei „reîmpăduriri folclorice”, şi cobza să devină un reper naţional respectat şi promovat. Aşa cum, în egală măsură, e posibil ca producţia de cobze de la Reghin să se dubleze în următorul an.

Ion Creţeanu pe urmele lui Badea Cârţan

Ion Creţeanu este interpret vocal şi coordonator al tarafurilor din Morunglav-Olt, Greceşti-Dolj, Albotina-Bulgaria . A susţinut concerte în Teheran (Iran), Penne-Pescara (Italia), Valencia (Spania), Sofia şi Vidin (Bulgaria), Chişinău (Moldova). Nu cântă niciodată decât îmbrăcat în costumul tradiţional, cu opinci, bete şi ipingeaua veche de peste 150 de ani. “Cânt după cum mă îmbrac şi mă îmbrac după cum cânt” – spune el. A inaugurat, la sugestia şi cu sprijinul subsemnatului, un nou concept de marketing cultural, în care cobza şi costumul tradiţional devin elemente de promovare la vernisaje şi lansări de carte. Apariţia şi prestaţia sa dau pregnanţă şi dimensiune spirituală acestor evenimente. În acelaşi tandem a lansat, în mediile cultural şi muzical, conceptul de Lira Tracă, aceasta fiind, de fapt, cobza.
Despre Ion Creţeanu, etnomuzicologul Constantin Arvinte spune următoarele: "Ion Creţeanu este inginer. Dar e pasionat de folclor şi de cobză. Iar un om pasionat, chiar dacă nu are studii de specialitate, află despre domeniul pasiunii lui lucruri pe care un specialist fără pasiune nu le va afla sau înţelege niciodată".
În toamna aceasta Ion Creţeanu va cânta la Roma, în cadrul proiectului: “Lira Tracă. Ion Creţeanu pe urmele lui Badea Cârţan. Al doilea dac care coboară de pe Columnă”.

Pentru mai multe imagini citeşte şi pe CERTITUDINEA