Ladislau Horvath, muzician cu o bogată carieră internaţională, concertmaestru al prestigioasei orchestre italiene Maggio Musicale Fiorentino - în cadrul căreia colaborează de 25 de ani cu marele dirijor Zubin Mehta - este invitat special în concertul susţinut de Orchestra de Cameră Radio miercuri, 11 februarie 2015. Muzicianul va urca pe scena Sălii Radio, în dublă ipostază - de dirijor şi de solist - alături de pianista Dana Borşan, solistă a Orchestrelor şi Corurilor Radio, într-un program de muzică romantică franceză.
Reveniţi pe scena Sălii Radio. Care sunt emoţiile atunci când evoluaţi acasă, şi spun acasă referindu-mă în special la Orchestra de Cameră Radio?
Orchestra de Cameră Radio… am debutat în 2009 cu portretul mendelssohnian, în anul aniversar al lui Mendelssohn, prezentând atunci Lauda Sion, o lucrare vocal-simfonică în primă audiţie în România. De atunci, în fiecare an am avut colaborări. Pot să spun că de fiecare dată emoţiile sunt mai mari, şi mai mari, pentru că-mi dau seama că se aşteaptă mult de la mine; publicul este foarte exigent, colegii mei sunt foarte bine pregătiţi. Nu poţi să înşeli, nu poţi să improvizezi. Trebuie să fii pregătit 100%, chiar aş spune cu spunea tatăl meu - 200%, ca să fii liniştit.
Pentru că aţi vorbit de tatăl dumneavoastră… Amintesc faptul că faceţi parte dintr-o familie de muzicieni. Nu o să vă întreb de ce aţi ales vioara, dar vă întreb de ce aţi ales bagheta?
Cred că este un drum absolut firesc pentru un artist care încearcă să se considere un artist complet. Poate compoziţia ar fi încă ultimul pas de realizat, dar nu toţi avem acest har de inspiraţie şi, în plus, îţi trebuie o pregătire într-adevăr extrem de profundă - şi teoretică şi muzicală -, ştim cu toţii acest lucru. Dar bagheta.. chiar un coleg mi-a făcut o surpriză trimiţându-mi un e-mail cu o fotografie din şcoala elementară germană pe care o urmam eu la Cluj, unde dirijam un mic cor al clasei - fotografie pe care eu nu o mai ţineam minte; nu ţineam minte ce am dirijat, dar poza e foarte drăguţă. Se vede în ea o atitudine destul de corectă din punct de vedere dirijoral. Mi-a făcut foarte mare plăcere să revăd această fotografie. Bineînţeles, este şi contactul pentru ani şi ani în funcţia de concertmaestru - îmi aduc aminte din vremea liceului, din timpul Conservatorului, apoi din străinătate, aici la Radio unde maestrul Conta şi maestrul Brâncuşi m-au ales ca şi concertmaestru pentru Orchestra de Cameră. Orchestra de Cameră era o orchestră de tineret şi am înregistrat concertele de Vivaldi cu colegul nostru Miltiade Nenoiu. Încă mă consider şi eu încă parte integrantă din orchestra Radioului. Aici am început cariera şi sunt într-adevăr foarte onorat să pot să mă reîntorc.
Prima lucrare din programul din această seară este un concert pentru vioară şi pian de Chausson. Cum a reacţionat orchestra şi cum decurge colaborarea cu Dana Borşan?
Forma originală a fost scrisă pentru cvartet de coarde şi instrumentele soliste. Este o piatră de încercare pentru orice pianist. Este o lucrare extrem de dificilă şi am avut fericirea şi bucuria ca Dana să accepte această propunere a mea de a cânta împreună, după ce am cântat împreună şi dublul în re minor de Mendelssohn. Mulţumită profunzimii cu care Dana a analizat partitura m-a ajutat şi pe mine să găsim o cale comună de comunicare şi cu grupul orchestral, nu cu un cvartet de coarde. Pot să spun un singur lucru, am rămas absolut uimit la terminarea minutelor de la o repetiţie când colegii au cerut să mai rămână câteva minute să mai trecem un pasaj, să-l mai aprofundăm, să-l mai cizelăm. Aşa ceva nu mi s-a întâmplat nicăieri… ba da, mi s-a mai întâmplat şi la Cluj cu Orchestra de Cameră din Cluj pe care am înfiinţat-o acum doi ani la "Toamna muzicală clujeană". Deci, probabil am un raport bun cu orchestrele de cameră şi psihologia pe care o adopt, de a cere o coparticipare totală din partea lor, îi responsabilizează şi îi aduce aproape la nivelul soliştilor dintr-un punct de vedere al conştiinţei de a participa cu toţii pentru realizarea aceluiaşi adevăr.
Este o seară franceză. Poate ar fi putut să fie şi o uvertură, dar lucrarea lui Chausson fiind de aproape 50 de minute - este un monument, e ca o simfonie mare, de patru mişcări - am considerat că Simfonia de Bizet care, şi ea, trece peste 30 de minute… fără să ne gândim la ideea de minutaj, cred că se completează foarte bine tabloul muzicii franceze din acea perioadă. Bizet este aproape un Schubert, este atât de clasic scrisă această simfonie, cu tendinţe romantice, cu anticipări chiar a Simfoniei fantastice de Berlioz; preanunţă armonii, caractere, eşafodul, marşul funebru. Pe de altă parte, îţi aduce şi parfum de Moulin Rouge, de can-can, de şampanie şi această lejeritate tipic franţuzească. Ceea ce trăim noi în sala de concert în momentul în care se realizează o comuniune de conştiinţe între solişti, orchestră şi public… Maestrul Bugeanu, cu care studiam în particular dirijatul în anii '80, spunea "când se realizează această comuniune este ca şi aripa unui înger care mângâie aula sau sala şi pe toată lumea şi suntem toţi binecuvântaţi de această mângâiere".
Muzica trebuie ascultată pe viu. Este hrană spirituală absolut necesară în orice lume, în orice moment, în orice condiţii - şi de fericire, şi de nefericire. Sunt convins că este lucrul cel mai necesar umanităţii în momentul acesta.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius