În perioada interbelică, scriitorii evrei deveniseră ținta unor atacuri diverse, de la cele naționaliste, într-o primă fază, la cele care îmbrăcau haina țipătoare a antisemitismului, în faza extremistă. E. Lovinescu avertiza asupra premiselor false ale unor teze care aberau despre puritatea rasei: „Popoarele sunt, în mare parte, formațiuni istorice și culturale: în sânul unui neam, în care Caragiale și D. Anghel erau greci, P. Cerna, bulgar, Alecsandri probabil evreu, Al. D. Xenopol cu siguranță evreu, și B. P. Hasdeu după mamă evreu, nu se poate fixa puritatea sângelui ca principiu al culturii naționale“ (Istoria literaturii române contemporane, în Opere, vol. I, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2015, p. 46). Prin urmare, nu putea fi vorba despre o puritate a culturii române, adică de „cultură națională în sensul unei creațiuni exclusive“ (Ibidem), ideologul modernismului demonstrând caracterul doar asimilator al unei culturi majoritare.
Pe fundalul asaltului curentelor de extremă dreaptă din acea perioadă, scriitorii evrei au căzut pradă prejudecăților și stereotipurilor antisemite. N. Iorga însuși dezaproba literatura modernă, considerată a fi în mare parte creație evreiască, și o definea drept imorală. Alogenii respectivi îl iritau pe apărătorul moralității în artă și îl făceau să-și scarpine nervos respectabila barbă: „Literatura lor a continuat, înjurând și spurcând, înveninând și putrezind pe cititori. Un Aderca – iertați-mă că scriu numele acestui literator fără talent și fără răspundere morală – s-a impus prin îndrăzneală și marilor reviste, care au slăbiciunea de a curteni modele literare. Și nu e singurul care a spart prin scandal de stradă ușile reputației“ (apud Dragoș Silviu Păduraru, H. Bonciu și literatura de scandal, Ed. Tracus Arte, 2016, p. 129).
Pentru Iorga, ca și pentru ceilalți naționaliști, ușile reputației erau închise (sau „interzise“, cum ar spune un filosof de astăzi) devoalării ficționale a problematicii sexuale de ceea ce aș numi „haute coïture“. Toți aceștia se simțeau oripilați la apariția de scrieri în care personajele nu aveau nimic de ascuns din viața lor intimă și unde, deși „naturalia non sunt turpia“, turpitudinea deriva din chiar excesul de naturalețe. Literatura pornografică poate fi considerată opusul aceleia moralizatoare, Nabokov afirmând undeva că pornograficul este o „copulație de poncife“, numai că aceste poncife aflate într-o asemenea poziție sunt imorale, iar nu morale. Nici viața, nici literatura nu sunt morale sau imorale în sine – doar parti-pris-urile scriitorilor le determină să fie astfel. De pildă, diferența dintre erotism și pornografie este asemănătoare cu aceea dintre sugestie și descriere brut(al)ă a scenelor de budoar. Știm, odată cu sfiosul protagonist din poemul eroico-erotic și muzical urmuzian Fuchsiada, că în dragoste, spre deosebire de muzică, totul sfârșește printr-o uvertură. Or, în literatura licențioasă, suspansul ritualului erotic al dezbrăcării femeii din „uvertura“ actului erotic este marcat de folosirea unor cuvinte dezinhibate.
În deceniul al patrulea al secolului trecut, romanul Amantul doamnei Chatterley a devenit celebru pe întregul continent și a fost chiar o modă „à la Lawrence“, care și-a găsit discipolii și imitatorii inclusiv în literatura noastră. Cartea a fost tradusă în românește la patru ani de la apariție și, după lansarea ei, Cenzura a dispus confiscarea tuturor exemplarelor găsite în librăriile din Capitală. Astfel, în decembrie 1932, s-a organizat un „proces public“ contra romanului, dar imediat F. Aderca a scris o cronică pe marginea traducerii acestui roman, în care discipolul român al lui D. H. Lawrence a adus în discuție retorica privitoare la sexualitate, ce părea atunci scandaloasă, „pornografică“: „Vă voi aminti că-n literatura lumii a fost un moment – și nu e de-atunci mai mult de-o sută de ani – când cuvântul «batistă» era în textul literar profund jignitor și inadmisibil. «Batista», chiar de mătasă, era pornografică. Azi sunt dudui – în provincie, dar și în Capitală – care se scandalizează la întrebuințarea cuvântului «brânz㻓 (Ibidem, p. 55). Articolul apărea în România literară de atunci, la sfârșitul anului, când în mediul scriitoricesc începuse să circule următoarea carte de vizită: „Geo Bogza/ Achitat/ 28 noiembrie 1932“.
F. Aderca a scris, et pour cause!, câteva articole în apărarea autorului Poemului invectivă, deoarece avea el însuși definitivat romanul Al doilea amant al doamnei Chatterley, care aștepta în editură schimbarea legii Cenzurii. Apoi, va ajunge tot în situația de a fi achitat pentru acuza de pornografie, drept pricină a publicării litigiosului roman, semnat cu pseudonimul Cliford Moore. Cartea s-a bucurat mai mult de interesul justiției și al presei de scandal decât de acela al criticii literare care, probabil, nu i-a găsit nicio valoare. După nu multă vreme de la apariția în librării, în 1934, romanul a avut soarta modelului englez: exemplarele au fost confiscate sub acuzația de pornografie. Drept consecință atât autorul, cât și editorul au fost culpabilizați de propagarea de material pornografic și au fost târâți într-un proces care s-a prelungit doi ani.
În anul de înflorire a romanului românesc, 1933, au apărut – poate că nu fără legătură cu impactul avut de publicarea traducerii romanului Amantul doamnei Chatterley – câteva romane foarte importante, unde figurau scene cărora Cenzura le-a adus imputări asemănătoare și le-ar fi făcut amputări pe măsură: Patul lui Procust, Rusoaica, Maitreyi. Tema recurentă a corpului feminin în perioada interbelică nu putea fi neglijată de un Aderca, fascinat de „carnea albă“ și doritor să încalce tabuurile sexuale ale vremii. Femeia cu carnea albă (titlul unui alt roman al său) este o ființă intens sexualizată, căzută pradă plăcerilor trupești, dar care rămâne capabilă și de înalte trăiri spirituale.
Respirând acel aer al timpului, F. Aderca a început să scrie un fel de replică, în manieră proprie, la romanul lui D. H. Lawrence, pe care l-a adaptat propriei poeticități. De altfel, el va afirma că ideea nu îi era inspirată de scriitorul englez, ci reprezenta o mai veche obsesie a lui. Ca de obicei preocupat de procedee novatoare, scriitorul nostru modernist și-a conceput romanul Al doilea amant al doamnei Chatterley potrivit unor tehnici narative diferite de ale modelului, având și o intrigă polițistă, cu suspansul necesar. Schimbările de perspectivă, care conduc la modificări sensibile în cronologia evenimentelor, precum și o parte dintre personaje, cu amintirile din trecutul lor fac referire la scene din romanul luat drept model. Și totuși, deși numele se păstrează, personajele sunt altfel închipuite decât acelea ale romancierului englez, după cum arată primul monograf al lui F. Aderca, Valentin Chifor, dar și H. Zalis, Anca Rădulescu sau Mihaela Claudia Trifan.
Roman al nonconformismului şi al răzvrătirii împotriva mentalităților anchilozate, Al doilea amant al doamnei Chatterley pune pe tapet problema rasismului, atât de acută atunci. Scris sub pseudonim englezesc, acțiunea îi este plasată în sfera imperiilor coloniale occidentale, unde discriminarea rasială era mai intensă decât la noi. Schițând o psihologie specifică marginalilor din acel mediu, F. Aderca face o pledoarie pentru emanciparea populaţiei de culoare și implicit pentru toleranță față de evreii români aflați sub prigoana extremei drepte (ulterior, scriitorul va fi pe punctul de a cădea victimă în timpul rebeliunii legionare). În contextul asimilaționist interbelic, identitatea evreiască, rămasă și în cazul lui F. Aderca un background existenţial, este transferată în operă, ca și în cazul lui Mihail Sebastian, într-un fel de „hamletianism evreiesc“ (expresie utilizată de criticii acestuia în presa de atunci, pentru a exprima respectiva problematică).
O variantă a romanului, pregătită pentru reeditare, corectată şi intitulată Cor de negri, a fost găsită între manuscrisele autorului. Oricum, în afară de faptul că reprezintă atât o prelungire şi o diversificare a temelor din creaţia anterioară, cât şi o prefigurare a ceea ce va mai scrie F. Aderca, în special până la „eliberarea“ patriei, romanul Al doilea amant al doamnei Chatterley nu a avut niciun impact asupra evoluției literaturii române. Este motivul pentru care el a rămas doar un model – mai ales în scenele erotice – doar pentru H. Bonciu, deoarece morala comunistă va interzice apariția luxuriantelor, perfidelor, imoralelor, dar atrăgătoarelor cărți pornografice.
Așa se face că douămiiștii care s-au exersat în asemenea gen de literatură au fost nevoiți să reînnoade o experiență blocată cu o jumătate de secol în urmă. Desigur că se poate întâmpla ca asemenea scrieri să adopte imagini rezervate odinioară pornografiei, iar pornografia să capete valențe estetice, deschiderea ușilor reputației (la care se referea N. Iorga) ținând de respectarea normelor de comportament și de exprimare. Dar introducerea scenelor pornografice și utilizarea unui limbaj menit să șocheze gustul public nu asigură neapărat originalitatea sau reputația unor nume. Dovadă este faptul că nu au mai atras prea mult atenția în specia respectivă romancierii afirmați în urmă cu 20 de ani.
Opera lui F. Aderca este variată, are denivelări estetice, dar se dovedește novatoare pe alocuri și chiar anticipatoare (sburătoristul l-a acuzat pe Lovinescu că i-a trecut cu vederea contribuția în teoria sincronismului). Majoritatea prozelor i se înscriu tematicii erotice, caracterizată prin frenezia dionisiacă a căutării de experiențe amoroase. Dar, dincolo de mode și de gusturi, trebuie ținut cont de mutația valorilor estetice și de modificarea standardelor de lectură după 60 de ani de la dispariția lui F. Aderca. Deși slab din punct de vedere estetic, romanul Al doilea amant al doamnei Chatterley, acuzat pentru atentat la bunele moravuri, poate fi considerat drept una dintre racordările discursului nostru romanesc la acela interbelic apusean și trebuie neapărat menționat faptul că ilustrează condiția minoritarului în epocă. În acest sens, el este de recomandat îndeosebi acelora care scriu și citesc studii culturale.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius