La o noua lectura: Demostene Botez

[altmariusliterar]

 de Alex. Ştefănescu

http://www.romlit.ro/demostene_botez Demostene Botez (născut la 2 iulie 1983 în comuna Truşeşti din judeţul Botoşani, în familia unui preot) a fost cineva în literatura română. A profesat avocatura, întâi la Iaşi şi apoi la Bucureşti, ceea ce i-a permis să se ocupe de literatură relaxat, fără grija zilei de mâine, a făcut parte dintre colaboratorii apropiaţi ai revistei Viaţa Românească, s-a străduit să aibă în orice împrejurare - ca şi G. Ibrăileanu sau M. Sadoveanu - o ţinută elegantă. A scris poezii simboliste cu o imagistică luxuriantă, intelectualizată (Povestea omului, 1923, Zilele vieţii, 1927 etc.), romane tradiţionale, influenţate parţial de Dostoievski (Ghiocul, 1931, Înălţarea la cer, 1937), articole de ziar, însemnări de călătorie.              Modul său boieresc de-a fi scriitor i-a inspirat respect lui G. Călinescu, care i-a rezervat mai mult de trei pagini în Istoria literaturii de la origini până în prezent (în condiţiile în care pe alţi contemporani i-a prezentat în numai câteva rânduri).              După instaurarea comunismului, Demostene Botez s-a înclinat calm, maiestuos în faţa noilor autorităţi, scriind literatură propagandistică fără dramatismul interior - convertit în exaltare - al celor obsedaţi de gândul că se compromit. Avea aerul că rămâne în esenţă el însuşi şi că nu face decât un gest de supunere politicoasă, în stilul unui om educat. A fost director al noii serii a revistei Viaţa Românească, deputat în Marea Adunare Naţională, membru corespondent al Academiei, preşedinte al Uniunii Scriitorilor (în perioada 1964-1965). Şi-a reeditat selectiv opera Scrieri, I-IV, Buc., Min., (1971-1973), a publicat cărţi noi, a călătorit în aproape toată lumea, a tradus din mari autori străini (inclusiv Doamna Bovary de Flaubert), a scris - în vacanţe - proză memorialistică şi literatură pentru copii.              A murit la 18 martie 1973, la Bucureşti.              Volumul II din Scrieri cuprinde o selecţie din versurile scrise de Demostene Botez "după 23 August 1944". Într-un "cuvânt către cititori", autorul simte nevoia să justifice evoluţia sa ca poet, pretinzând - neconvingător - că există o continuitate între poezia sa dinainte de război şi aceea postbelică:              "Răscrucea de epocă din 1944 nu m-a găsit, din punctul de vedere al poeziei mele, pe-o altă poziţie decât aceea care a devenit apoi un crez de dreptate socială pentru toţi, ci doar ca pe unul care, în faţa nedreptăţii sociale şi îndeosebi a ţărănimii, de care m-am simţit legat ca unul ce am trăit în mijlocul ei, am crezut că polemica şi pamfletul sunt mijlocul de expresie cel mai indicat şi mai eficace.              Din 1918 până în 1944, aşadar, nu am rămas indiferent la revoltătoarea aşezare socială, dar atitudinea mea nu am crezut că este potrivit să o exprim în versuri, ci în articole, în polemici, în pamflete. Toate revistele de stânga ale vremii sunt mărturie despre aceasta. Totuşi chiar înainte de 1944, atunci când sentimentele născute de stări sociale scandaloase de nedreptate au ajuns incandescente, expresia s-a ridicat pe măsură, în vers."              În realitate, Demostene Botez a involuat ca poet după 1944 şi nu pentru că s-ar fi situat pe o altă poziţie politică, ci pentru că a adoptat o altă estetică, de fapt o falsă estetică, un algoritm de creaţie simplist, elaborat de ideologi primitivi sau cinici pentru care poezia era un mijloc, nu un scop. Niciodată versurile sale, de un bacovianism, în mod paradoxal, exuberant, nu au excelat prin autenticitate, însă în timpul regimului comunist au devenit pur şi simplu false, cu toată risipa de imagistică ingenioasă.              Poetul glorifică, de exemplu, munca siderurgistului, mitologizată forţat de partidul comunist, în conformitate cu programele sale delirante de industrializare a ţării. Dar cum o glorifică? Într-un mod exterior, decorativ, înfăţişând-o ca pe un joc de artificii, pentru ca în finalul poemului, printr-o întorsătură retorică, să-i confere semnificaţia de geneză a unei noi lumi:              "Dintr-un tuci arid şi hâd,/ Sub capac au prins să sară/ Floricele care râd,/ Cocoşei de foc şi pară.// Pe portiţa de opust,/ Lavă roşie se revarsă,/ Şi-n cuptor de piatră arsă/ Fierbe fierul ca un must.// Flamuri mari de vâlvătaie,/ Ca-n furtuni se zbat în foc,/ Şi prin fum şi prin văpaie/ Fierul curge, glod, în scoc.// Joacă-n flăcări visul lumii/ Cum ar vrea s-o toarne, nouă./ Joacă spuza roşă-a spumii/ Şi sudoarea ca o rouă." (Turnătorul).              La fel de inautentică este indignarea poetului faţă de filosofia idealistă, pe care întâi o minimalizează într-un mod pueril ca să poată apoi să o dispreţuiască:              "Bătrânul filosof cu capul chel,/ Tot contemplându-şi propriul ombilic,/ A declarat că lumea nu-i nimic/ Decât aceea ce percepe el.// Acest pământ şi universu-ntreg,/ Sistem solar şi infinite spaţii,/ Cu roiul lor de-aprinse constelaţii/ Există doar prin capul ca un neg.// Tot ce trăieşte-n clipa de acum,/ N-ar fi decât colecţii de imagini,/ Ca de filatelist, într-un album,/ Cu câteva decolorate pagini." (Filosoful idealist).              Stilatului Demostene Botez nu-i stă deloc bine să simuleze această opacitate de om fără şcoală faţă de filosofia nemarxistă.              Din tot ce a publicat în timpul regimului comunist o singură carte este scrisă bine de la început până la sfârşit şi are o valoare certă. Este vorba de romanul Oameni de lut, publicat în 1948 şi pierdut din vedere de autorităţile culturale ale vremii (nu figurează nici în pedanta Bibliografia literaturii române, 1948-1960, realizată sub supravegherea lui Tudor Vianu, şi nici în bio-bibliografiile din epocă ale autorului).              Romanul cuprinde istoria unei familii de ţărani din satul Româneşti (toponim simbolic). La 14 ani, Petrache Voicu fuge de acasă, nemaiputând să suporte bătăile la care îi supune tatăl său ori de câte ori se îmbată pe toţi membrii familiei. Stabilit la Bucureşti, tânărul ajunge, cu o voinţă de fier, dintr-un copil al străzii, un reputat chirurg. Sora lui, Măndica, rămasă acasă, se întâlneşte pe ascuns cu un muncitor dintr-o echipă venită să repare podul de cale ferată din apropierea localităţii şi rămâne însărcinată. Brutalizată de tată, îngrozită de de modul cum acesta îi maltratează mama, părăseşte şi ea satul şi se angajează ca servitoare la Bucureşti, dar după ce naşte nimeni nu mai are nevoie de ea. Pe tatăl copilului (care se îmbolnăvise grav între timp şi nu reuşise să o anunţe) nu-l mai întâlneşte niciodată. După multe încercări eşuate de a-şi face un rost, pleacă disperată, cu copilul, în braţe, pe jos, spre satul natal, dar cum îşi alege drept drum calea ferată este călcată de un tren. Nici Petrache n-are noroc. Sucesul său fulminant provoacă invidia unor colegi din spital, care îi sabotează munca, dovedindu-se în stare să-i omoare pacienţii numai pentru a-l discredita ca medic. Tânărul chirurg, care între timp se îndrăgostise de văduva unui grec bogat, Marita, se retrage împreună cu ea la ţară, la Dumbrava, instalându-se probabil pentru toată viaţa într-un conac primit de femeie ca moştenire.              Subiectul pare senzaţional şi melodramatic, de genul celor preferate de Cezar Petrescu. Demostene Botez îl tratează însă cu o remarcabilă vervă artistică, dând culoare şi dramatism fiecărui moment. Multe episoade au frumuseţea unor inspirate poeme în proză. Aşa este, de exemplu, episodul în care autorul o descrie pe Măndica intrând pentru prima dată în viaţa ei într-o locuinţă de la oraş şi descoperind, fermecată, graţia şi eleganţa obiectelor inutile de care se înconjoară o "cucoană".              Se remarcă şi "filosofia" romanului, bărbătească, sobră, lipsită de patetismul ieftin al cărţilor unor contemporani la modă ca Ionel Teodoreanu sau deja menţionatul Cezar Petrescu. În viziunea lui Demostene Botez, suferinţa este provocată nu de "răutatea" oamenilor, ci de ciocnirea oarbă a unor interese, de funcţionarea mecanică a unor prejudecăţi, de jocul întâmplării. Este o suferinţă "obiectivă"; ea le face pe victime să semene cu înaltele şi graţioasele plante de porumb devastate pe neaşteptate, absurd, în numai câteva secunde, de grindina care cade la un moment dat în satul Româneşti.