La o noua lectura: Constantin Chiriţă

[altmariusliterar]

de Alex. Ştefănescu

Un autor aproape necunoscut, Constantin Chiriţă (născut la 12 martie 1925 în familia unor învăţători din comuna Ibăneşti, judeţul Vaslui) publică în 1956 un roman pentru tineri, Cireşarii (Buc., Tin., col. "Cutezătorii") care devine al doilea best-seller din România comunistă (după romanul Toate pânzele sus! al lui Radu Tudoran, din 1954). Încurajat de succes, autorul scrie mai multe continuări ale cărţii, păstrând personajele - un grup de adolescenţi de doisprezece-şaisprezece ani de pe strada Cireşului dintr-un oraş românesc generic - şi imaginând noi întâmplări: Castelul fetei în alb. A doua aventură a Cireşarilor (Buc., Tin., col. "Cutezătorii, 1958), Drum bun, cireşari! (Buc., Tin., 1963), Roata norocului (Buc., Tin., 1965) şi Teroarea albă (Buc., Tin., 1968). Fiecare din cele cinci volume este reeditat, astfel încât în 1971 numărul total al exemplarelor din ciclul Cireşarilor aflate în bibliotecile particulare şi publice româneşti se apropie de 1.000.000! Iar piaţa încă nu este saturată. În 1972, autorul revine cu o integrală Cireşarii: vol. I, Cavalerii florii de cireş (noul titlu al romanului Teroarea neagră), vol. II, Castelul fetei în alb, vol. III, Roata norocului, vol. IV, Aripi de zăpadă (noul titlu al romanului Teroarea albă), vol. V, Drum bun, cireşari! (ed. def., Buc., Alb.), care se vinde la fel de repede ca ediţiile anterioare. Apoi, integrala însăşi este retipărită în repetate rânduri (Buc., CR, 1976; Buc., CR, 1985 etc.) fără să acopere complet solicitările. Ecoul în rândurile câtorva generaţii succesive de tineri este foarte mare. Eroii romanului-serial sunt iubiţi, mitizaţi şi imitaţi de cititorii de aceeaşi vârstă cu ei. Dovadă supremă de consacrare, cuvântul "cireşarii" devine substantiv comun. Ştefan Borbély (autorul celor mai pătrunzătoare consideraţii în legătură cu succesul Cireşarilor) rezumă astfel situaţia: "Audienţa volumelor, care au început să apară în 1956, deci în plin război rece, a fost imensă, creând o sociologie a receptării spectaculoasă. Sute de mii de liceeni români s-au identificat cu personajele romanelor; s-au constituit cluburi, centre de tineret care purtau genericul romanului; au fost iniţiate expediţii cu conţinut ştiinţific, constituite din echipe de tineri de vârsta cireşarilor, au fost turnate filme şi un serial şTVţ cu protagonişti aleşi dintre mii de candidaţi sosiţi la preselecţie". Mai trebuie adăugat că Nichita Stănescu însuşi, marele prieten al lui Constantin Chiriţă, a scris în replică, în semn de simpatie, ciclul de poeme Cântece de cireşar, în care a reuşit să capteze ceva din esenţa volatilă a adolescenţei: "Nimeni nu crede dacă sărutăm/ pasărea în zbor, iarba înverzind./ Noi suntem un fel de martori/ ai adolescenţei ruginind.// Nimeni nu ne spune: bea, flămândule!/ Nimeni nu ne spune: însetatule!/ Curge primăvara pe sub fluturi,/ visător podeaua curge pe sub tine, patule!// Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos,/ cade-mi tu în gura mea uscată/ roşie cireaşă dintr-un chiparos,/ zână inventată." (Cireşar). Constantin Chiriţă, care avea o pregătire intelectuală precară (studii neterminate la Politehnica din Bucureşti, redactor la ziarul Scânteia, muncitor pe şantierul de la Bumbeşti-Livezeni etc.) şi debutase în 1949 cu un volum de nuvele rudimentare, ilustrare directă a realismului socialist, Matei Ion a cucerit viaţa (Buc., Tin.), ar fi rămas un nume îngropat în maculatura epocii dacă n-ar fi avut inspiraţia să-şi valorifice candoarea, bunătatea şi romantismul naiv în Cireşarii. Toate celelalte romane pe care le-a publicat, scrise pentru maturi, sunt de altfel lipsite de semnificaţie literară. Romanul Întâlnirea (vol. I-II, Buc., Tin., 1959; ed. a II-a, rev., Buc., Em., 1971; ed. a III-a, Buc., Em., 1978) cuprinde istoria asocierii unui om de ştiinţă, Eugen Pârvan, cu un muncitor foarte capabil şi inventiv, Alexandru Severin, în scopul găsirii unor soluţii de modernizare a producţiei într-o uzină - exemplificare propagandistică a "întâlnirii" faste dintre "intelectualitatea progresistă" şi "clasa muncitoare". Romanul Oţelul (Buc., Tin., 1960; ed. a II-a, radical revizuită, intitulată Livada, Buc., CR, 1979) are logica reportajelor despre "cetatea oţelului" de la Hunedoara, pe care autorul le scria în acea perioadă pentru ziarul Scânteia: muncitorul venit de la ţară, Voicu, caracter puternic, circumspect faţă de schimbări, dar bine intenţionat, se contrazice constructiv cu un adept al ştiinţei moderne, Crişan; în acelaşi timp, fiica lui Voicu, Iulia, îndrăgostită iniţial de Crişan, se căsătoreşte cu inginerul Moruzzi, produsul genetic decadent al unei familii de moşieri, pe care tânăra îl salvează de la ratare, infuzându-i o doză de morală muncitorească. Romanul Pasiuni (Buc., EPL, 1964; ed. a II-a, ne varietur, Buc., Min., 1973) se înscrie în campania de convingere a tinerilor absolvenţi de facultate să meargă să lucreze în provincie, depăşind prejudecata că se pot realiza numai în Bucureşti; protagonistul romanului, tânărul inginer Ioan Muşat, învins neloial de colegul său, Liviu Filimon, în competiţia profesională din cadrul unui institut de cercetări din capitală, pleacă într-un orăşel de provincie unde îşi găseşte fericirea, afirmându-se ca inventator şi trăind o mare dragoste (cu o actriţă, Diana, de la teatrul din localitate). Nici romanele poliţiste ale lui Constantin Chiriţă - Trandafirul alb, Pescăruşul alb şi Îngerul alb, publicate separat în perioada 1966-1972 şi grupate ulterior în Trilogia în alb (Buc., Em. 1974;ed. a II-a, Buc., Em., 1975) - nu sunt mai convingătoare. În cuprinsul lor, un comisar Maigret autohton, Alexandru Tudor, lipsit de farmec, construit de autor cu o falsă dezinvoltură, dezleagă diverse enigme în starea de spirit a unui dezlegător de cuvinte încrucişate. Ca şi romanele de inspiraţie muncitorească, romanele poliţiste ale lui Constantin Chiriţă suferă de amatorism. Romanele din ciclul Cireşarii sunt altceva. Există, în primul rând, în cuprinsul lor, o distribuţie raţională a rolurilor, mai seducătoare decât tipologia propagandistică-utopică din celelalte cărţi. Fiecare cireşar are o funcţie în grup, stabilită pe baza principalei sale aptitudini. Când sunt împreună, adolescenţii se completează reciproc şi - fiind şi cooperanţi - formează o echipă invincibilă. Această specializare, care îl face pe individ unic, de neînlocuit, şi această solidaritate, care se impune nu ca o idee retorică, ci ca o atitudine necesară, satisfac, probabil, un vis secret al cititorului dintotdeauna. Nu întâmplător, în toate epocile găsim asemenea reprezentări, de la zeii din mitologiile antice, cu competenţele lor bine delimitate, şi până la "echipajele" din romanele lui Jules Verne, alcătuite atât de judicios. Constantin Chiriţă uzează, prin urmare, de o schemă sigură, verificată, fără să alunece însă în schematism. Rezultate dintr-un calcul, ca planetele a căror existenţă e prezumată pe cale matematică de către astronomi, personajele sale intră treptat în raza vederii cititorului, configurându-se tot mai clar, însufleţindu-se. În prim-plan se situează, bineînţeles, cele care participă direct la expediţii: Ursu, cu uriaşa lui forţă fizică perfect controlată de inteligenţă şi - contrast de efect - cu un suflet copilăros, care îl face stângaci în relaţiile cu oamenii, Victor, logicianul grupului, pentru care aventura nu reprezintă decât confirmarea unui raţionament (dacă nu cumva raţionamentul însuşi reprezintă adevărata aventură) şi Tic, un Gavroche modern, născocitor al unor zeflemele neologistice şi al unor farse bazate pe o bună cunoaştere a psihologiei, fizicii şi chimiei. Ceilalţi "membri fondatori" rămân în planul doi fiindcă au atribuţii de ordin afectiv şi sunt indirect utili: Dan joacă rolul de raisoneur al grupului, Maria aduce necesara notă de romantism, iar Lucia, cu spiritul ei demistificator şi caustic, figurează o altă caracteristică a vârstei, luciditatea. Singurul personaj creat din raţiuni pedagogice - şi de aceea doar parţial realizat - este Ionel, premiantul ambiţios şi individualist, care pe parcurs se educă, învăţând să colaboreze etc. La această structură tipologică atent gândită şi în general inspirat reprezentată se adaugă epica propriu-zisă care, în afară de faptul că are un ritm captivant, întreţinut de suspense-uri şi surprize, se constituie ca o parabolă cuceritoare despre superioritatea inteligenţei în raport cu hazardul, agresiunea oarbă, necunoscutul. Mijloacele tehnice de care dispun cireşarii sunt întotdeauna derizorii. Ei n-au helicoptere sau submarine, ca personajele din filmele de aventuri la modă, ci, cel mult, o lanternă, un rucsac, o barcă de cauciuc. Însă, folosită inventiv, modesta recuzită se dovedeşte a fi de o valoare nepreţuită, asemenea celor câteva unelte aduse de Robinson pe insula sa. Constantin Chiriţă s-a expatriat înainte de 1989, urmându-şi familia, şi a murit la 14 noiembrie 1991 la Bonn-Königswinter, în Germania. În mod curios, până la sfârşitul vieţii a crezut că nu Cireşarii (care i-au adus o imensă popularitate şi, indirect, funcţia de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor) reprezintă adevărata lui operă, ci romanele celelalte, pe nedrept ignorate de critica literară.