L'architecture en Islam

[Civilizatii]

L'architecture en Islam 

http://www.qantara-med.org/qantara4/public/show_document.php?do_id=...

En Islam, l’architecture s’est principalement développée en contexte urbain. La ville est à la fois centre religieux, politique, administratif et commercial, ainsi qu’un pôle où se diffuse le savoir. Au centre de la ville, la Grande Mosquée réunit le vendredi l’ensemble de la communauté musulmane. Avec l’accroissement urbain, les pôles religieux sont souvent démultipliés : chaque nouveau quartier s’organise autour de sa Grande Mosquée. La Grande Mosquée est entourée d’une zone commerciale, le sûq, dont les secteurs sont spécialisés, tandis que les édifices du pouvoir et de l’administration sont le plus souvent situés dans le voisinage de la mosquée.

La conquête de la Syrie et le choix de Damas comme capitale de l’Empire vont marquer à jamais l’architecture islamique, qui sera traversée, dès les Omeyyades, d’influences classiques et byzantines. La période omeyyade voit en effet la naissance d’un grand nombre de monuments, principalement des mosquées et des palais, aux éléments antiquisants fortement marqués : le Dôme du Rocher (691) à Jérusalem, qui reprend la forme octogonal du martyrium classique, et la Grande Mosquée de Damas (706-714), qui s’élève sur un site antique et incorpore des murs préexistants, sont ornés de mosaïques aux motifs romano-byzantins ; les « châteaux du désert » suivent le plan du castrum romain (‘Anjar) et sont décorés de fresques (Qusayr Amra, début VIII^e siècle) ou de mosaïques (Khirbat al-Mafjar, Qasr al-Hallabat et Qasr al-Hayr, VIII^e siècle) aux thèmes classiques. La conquête de territoires plus à l’Est se lit également dans l’architecture omeyyade : la salle de réception de la citadelle d’Amman est une pièce à quatre iwâns (salle voûtée ouverte sur une cour), couronnée d’un dôme, le décor en stuc de Khirbat al-Mafjar est inspiré de motifs sassanides et le décor du château de Mshattâ (743) réalise ces mêmes motifs dans la pierre.

Avec la révolution abbasside et le transfert du pouvoir à l’est, les traditions irano-sassanides sont de plus en plus importantes dans l’architecture, avec des édifices non plus en pierre, mais principalement en briques, ornés de stuc, de pierres et de peintures. Le schéma des mosquées se normalise avec la construction de vastes salles de prière hypostyle, généralement barlongues. Les variantes résident principalement dans la mise en valeur de l’axe du mihrab par l’élargissement de l’axe ou la présence d’une coupole, ainsi que dans le choix d’arcades perpendiculaires ou parallèles au mur de qibla, de colonnes ou de piliers, d’une couverture plate ou de voûtes. La création architecturale est stimulée par la fondation de villes nouvelles et de capitales par les souverains abbassides : la ville circulaire de Bagdad est fondée en 762 par al-Mansûr, tandis que la ville de Samarra, célèbre pour ses minarets hélicoïdaux, sera fondée par al-Mu‘tasim en 836.

En Afrique du Nord, l’influence mésopotamienne s’est mêlée au terreau classique et berbère, comme en témoignent les carreaux lustrés du mihrab de la Grande Mosquée de Kairouan (IX^e siècle) ainsi que le minaret hélicoïdal et les décors de la mosquée Ibn Touloun (876-879) au Caire. À cette période s’y développent les mosquées à plan en T (Grandes Mosquées de Kairouan, de Tunis et de Sousse) et l’usage du ribat, « monastère-forteresse » pour les soldats engagés dans le jihad (Monastir, Sousse).

L’Andalousie est par excellence terre de mélange, comme en témoignent plusieurs éléments de son architecture : dans la Grande mosquée de Cordoue, la forme de l’hypostyle est combinée avec les traditions classiques et wisigothiques pour produire un style unique dans lequel se lit la nostalgie de l’architecture omeyyade de Syrie (arcature sur deux niveaux, mosaïque, ablaq ou alternance de pierres polychromes dans la maçonnerie).

À partir du X^e siècle, l’empire abbasside commence à se désagréger, occasionnant une régionalisation plus importante de l’architecture islamique.

En Égypte, les Fatimides fondent autour de 970 une nouvelle capitale, Le Caire, ville-palais réservée au calife, qui témoigne de la fusion qu’a réalisée l’architecture fatimide, entre traditions maghrébines et iraniennes (muqarnas ou niche à structure alvéolaire, arc à profil persan). Les mosquées (al-Azhar, 972 ou al-Hakim, 990-1013) présentent toujours le plan arabe traditionnel (nefs parallèles au mur de qibla et travée du mihrab mise en valeur). À partir de la construction d’une nouvelle enceinte par le vizir Badr al-Jamali, la pierre supplante la brique : ainsi, la façade de la salle de prière d’al-Aqmar (1125) transpose, dans la pierre, les motifs d’al-Azhar. C’est également à cette période que se développe l’architecture funéraire (nécropole d’Assouan, XII^e siècle). La conquête de la Syrie puis de l’Égypte par les Ayyoubides donne lieu à une architecture syncrétique, particulièrement lisible dans l’amélioration des techniques de la pierre de taille (arcs et voûtes à claveau) nécessaire à la solidité de l’architecture militaire (citadelles d’Alep et de Damas).

En Anatolie, les Seldjukides de Rûm transposent eux aussi dans la pierre les formes de l’architecture en brique héritée de leurs origines asiatiques et de leur passage en Perse : iwân à encadrement plat, pishtaks (grands portails), arcs brisés et voûtes en carènes et muqarnas. Cette architecture se caractérise à la fois par une économie structurelle et par un foisonnement décoratif. Les mosquées, à hypostyle, présentent des plans assez variés : arcades parallèles à Diyarbekir, Dunaysir et Mardin, mais perpendiculaires à Sivas, voûtes sur arcades croisées à la mosquée Ala ed-Din de Nigdé (1223). Les madrasas – à cour fermée par une coupole (madrasa Tchukur à Tokat, madrasa Karatay de Konya) ou ouverte et encadrée de deux ou quatre iwâns (madrasa Karatay à Antalya) – les tombeaux – turriformes (türbe) ou à coupole (kümbet) –, et les caravansérails (grands gîtes d’étapes pour les caravanes, avec muraille, cour et mosquée), sont alors érigés en nombre.

Au Maghreb et en Espagne, les visées réformatrices des Almoravides et des Almohades influencent fortement l’architecture, associant austérité – dans le travail des matériaux notamment (brique et pierre) – et goût marqué pour l’ornementation (décoration élaborée, arc polylobé, muqarnas). La Qarawiyin de Fès (1142), la mosquée de Tinmal (1153) ou la Kutubiya de Marrakech (1158) illustrent le maintien du plan maghrébin des mosquées en T. Le minaret carré, quant à lui, dérive du modèle de Kairouan (Kutubiya de Marrakech, Giralda de Séville).

Au milieu du XIII^e siècle, l’architecture islamique est traversée par deux courants principaux : l’architecture des Nasrides et des Marinides à l’ouest, et, à l’est, l’architecture des Mameluks.

L’architecture en Espagne et au Maroc se caractérise alors par sa profusion ornementale. L’Alhambra (1333-1391) illustre tout à fait cette richesse décorative avec coupoles à muqarnas, stuc ciselé, claustras ajourés (moucharabieh), céramique architecturale au répertoire géométrique fortement coloré, arcs polylobés et festonnés ou encore plafond marquetés. Cette virtuosité dans l’ornement caractérise également la construction des madrasas marinides (madrasa Attarin, al-Sahridj ou Bu-Inaniya à Fès).

En Syrie et en Égypte, les Mameluks, bien que fortement marqués par l’architecture ayyoubide (arrangement soigné de la maçonnerie, dépouillement des murs, finesse du décor, ablaq), s’inspirent également des formes architecturales de leurs prédécesseurs ou contemporains – Croisés du Levant (poliorcétique), persans (plan cruciforme inspiré des madrasa à cour, grands iwans) et seldjukides (appareillage de qualité, décor géométrique). La vitalité et la stabilité du régime mameluk ont contribué au développement d’une importante activité architecturale, dans des domaines très variés : édifices religieux (mosquée sultan Hassan au Caire, 1356-1362 ; madrasas du sultan Hassan au Caire, 1347-1361), funéraires (mausolée, complexe funéraire du sultan Qaytbay au Caire, 1472) ou commerciaux (suq al-Qattanin à Jérusalem, 1336 ; khan Yunis à Ghaza, 1387 ; caravansérails). Ces édifices sont caractérisés par leurs coupoles, leurs fins minarets, leurs portails monumentaux ornés de muqarnas. Les parements, discrets et sollicitant peu la couleur, sont ornés notamment de décors originaux, larges bandeaux épigraphiques ou blasons.

À partir du XVI^e siècle, la création de l’empire ottoman, en dépit de son étendue, concourt à l’élaboration d’un style architectural relativement homogène, répondant à de nouveaux critères de qualité. En raison d’un contexte historique troublé, son architecture ne va se stabiliser qu’à partir de la prise de Constantinople (1453) et la découverte de Sainte-Sophie. En effet, alors que les premières mosquées ottomanes sont hypostyles et couronnées de petites coupoles (Ulu Cami de Bursa ou Eski Cami de Edirne), l’architecture ottomane va développer, à partir du modèle de Sainte-Sophie, sa forme caractéristique : la mosquée à coupole centrale (mosquée Bayazid, Istanbul, 1501-1506), inscrite au centre de complexes religieux (kulliyés) aux fonctions multiples. Le célèbre Sinan va magnifier, sous l’impulsion de Soliman le Magnifique, l’architecture des mosquées ottomanes en leur conférant des proportions grandioses, en multipliant le contrebutement par des coupoles latérales et en affinant les minarets. Dans ses trois chefs d’œuvres, la Shézadé Djami (1543), la Suleymaniyé (1550) à Istanbul, et la Sélimiyé d’Edirne (1570), Sinan joue d’une lumière omniprésente, accentue la verticalité, et épure l’articulation des modénatures, afin de créer un espace allégé et limpide.

L’architecture islamique, quoique traversée par de multiples traditions, ne relève en aucun cas d’un agrégat de traditions locales ou dynastiques. Les architectes ont su transcender les héritages pour créer une esthétique architecturale propre, portant une attention singulière à l’ornementation (jeux de couleur, de relief, de matière) et reposant sur des éléments architectoniques récurrents (coupole, colonne, arcade).

J. B.

BIBLIOGRAPHIE

---

Byzance

Mango, C., L'architecture byzantine, Paris : Gallimard, 1993

Krautheimer, R., Early Christian and Byzantine Architecture, 4e éd. révisée par Krautheimer R. et Čurčić S., Yale, Pelican History of Art, 1986

 

Mainstone, R. J., Hagia Sophia. Architecture, Structure and Liturgyof Justinian's Great Church, New York, Thames and Hudson, 1988

 

Ousterhout, R., Master builders of Byzantium, Princeton, Princeton University Press, 1999

Ousterhout, R., The Architecture of the Kariye Camii in Istanbul, Washington, Dumbarton Oaks Research Library and Collection, 1987

Islam

Hattstein, M., Delius, P. (éd.), Arts et civilisations de l’Islam, Cologne, Könemann, 2000

Hillenbrand, R., Islamic architecture: form, function and meaning, Edinburgh, Edinburgh university press, 1994

Stierlin, H., L’architecture islamique, Paris, Presses universitaires de France, 1993

 

[Paliniuc Vladimir]

Vă trimit mai jos traducerea în limba română pentru cei care au nevoie ca documentaţie:

În Islam, arhitectura este dezvoltată în principal în context urban. Oraşul este cu siguranţă centrul religios, politic, administrativ şi comercial, precum şi un pol unde se difuzează cunoştinţele.
În centrul oraşului, Marea Moschee reuneşte vinerea toată comunitatea musulmană. Odată cu dezvoltarea urbană, polurile religioase sunt adesea demultiplicate: fiecare nou cartier se organizează în jurul Marii sale Moschei.
Marea Moschee este înconjurată de o zonă comercială, sûq-ul, ale cărei sectoare sunt specializate, în timp ce edificiile puterii şi ale administraţiei sunt cel mai adesea situate în vecinătatea moscheei.

Cucerirea Siriei şi alegerea Damasc-ului drept capitala Imperiului vin să marcheze ca niciodată arhitectura islamică, care va fi traversată, prin Omeyyada cu influenţe clasice şi bizantine.
Perioada omeyyadă are ca punct de reper Moscheia din Damasc (706 -714), care se ridică pe un site antic şi incorporează pereţi preexistenţi ce sunt ornaţi cu mozaicuri având motive romano-bizantine; « castelele deşertului » urmăresc planul castrumului roman (‘Anjar) şi sunt decoraţi cu fresce (Qusayr Amra, la începutul sec. a VIII-lea) sau cu mozaicuri (Khirbat al-Mafjar, Qasr al-Hallabat et Qasr al-Hayr, sec. al VIII-lea) având teme clasice.
Cucerirea teritoriilor dinspre est se leagă de asemenea cu architectura omeyyadă: sala de recepţie a citadelei din Aman este o piesă cu patru „iwâns” (sală cu boltă deschisă spre o curte), încoronată cu un dom, decorul în stuc de Khirbat al-Mafjar este inspirat de motive sassanide şi decorul castelului Mshattâ (743) realizează chiar aceste motive în piatră.
Odată cu revoluţia abbassidă şi transferul puterii spre est, tradiţiile irano-sassanide sunt din ce în ce mai importante în arhitectură, cu nişte edificii nu numai în piatră, ci în principal din cărămidă, ornate cu stuc, pietre şi cu picturi. Schema moscheelor se normalizează prin construcţia unor vaste săli de rugăciune hipostil, în general ca un pătrat alungit. Variantele rezidă în principal prin punerea în valoare a axei mihrab-ului datorită lărgirii axei sau prezenţa unei cupole, precum şi în alegerea arcadelor perpendiculare sau paralele la peretele qibla, a coloanelor sau a pilonilor de sprijin, a unui tavan plat sau cu boltă.
Creaţia arhitecturală este stimulată prin fondarea de noi oraşe şi a capitalelor datorită abbassidelor suverane: Ca un oraş circular Bagdadul este fondat în 762 de al-Mansûr, în timp ce oraşul Samarra, celebru pentru minaretele sale helicoidale, va fi fondat de al-Mu‘tasim în 836.

În Africa de Nord, influenţa mesopotamiană s-a amestecat cu cultura de lut clasică a berberilor, cum dovedesc carourile ilustre ale mihrab-ului Marii Moschei din Kairouan (sec al IX -lea), la fel şi minaretul helicoidal şi decorurile moscheei Ibn Touloun (876-879) din Cairo.
În această perioadă se dezvoltă acolo moscheele cu plan în formă de T (Marile Moschei din Kairouan, din Tunis şi din Sousa) şi folosirea ribatului, « mănăstire-fortăreaţă » pentru soldaţii angajaţi în jihad (Mănăstirea, Suza).
Andaluzia este prin excelenţă un ţinut de interferenţă, cum dovedesc numeroase elemente ale arhitecturii sale: în Marea moschee din Cordoba, forma de hipostil este combinată cu tradiţiile clasice şi vizigotice pentru a produce un stil unic în care se păstrează nostalgia arhitecturii omeyyadiene a Siriei (arcada pe două nivele, mozaicul, ablaq-ul sau alternanţa pietrelor policrome în construcţie).
Începând cu secolul X -lea , imperiul abbassid începe a se dezintrega, occazionând o regionalizare mai importană a architecturii islamice.
În Egipt, Fatimidele fondează în jurul anului 970 o nouă capitală, Cairo, oraş-palat rezervat califului, care dovedeşte fuziunea care s-a realizat în arhitectura fatimidă, între tradiţiile maghrebiene şi iraniene (muqarnas-ul sau nişa cu structură alveolară, arcul cu profil persan). Moscheele (al-Azhar, 972 sau al-Hakim, 990-1013) prezintă întotdeauna planul arab tradiţional (nervurile paralele pe peretele de qibla şi traversa mihrab-ului pus în valoare), începând cu construcţia unei noi incinte de vizirul Badr al-Jamali, cu piatra şlefuită şi cărămida: astfel că, faţada sălii de rugăciune a al-Aqmar (1125) transpune, în piatră, motivele din al-Azhar.
La fel în această perioadă se dezvoltă arhitectura funerară (necropolele de la Assouan, în sec. al XII -lea).
Apoi cucerirea Siriei de către Egipt prin Ayyoubizi face loc unei arhitecturi sincretice, în mod particular lizibilă în ameliorarea tehnicilor folosind piatra şi cărămida (arcuri şi bolte cu piatră tăiată în formă de con) necesară întăririi arhitecturii militare (citadelele din Alep şi din Damasc).

În Anatolia, Seldjukideii de Rûm transpun şi ei în piatră formele de arhitectură din cărămidă moştenită prin originele lor asiatice şi prin trecerea lor în Persia : iwân cu încadrarea plată, pishtaks (marile portaluri), arcuri frânte şi bolte în carene şi muqarnas-ul. Această arhitectură se caracterizează mai curând printr-o economie structurală şi printr-un rafinament decorativ.
Moscheele, în hipostil, prezintă câteva planuri destul de variate: arcade paralele la Diyarbekir, Dunaysir şi Mardin, dar şi perpendiculare la Sivas, bolte pe arcade încrucişate la moscheea Ala ed-Din de Nigda (1223). Madrasas-ul – cu curtea acoperită printr-o cupolă (madrasa Tchukur la Tokat, madrasa Karatay din Konya) sau descoperită şi încadrată de două sau patru iwâns (madrasa Karatay din Antalya) – mormintele – turriforme (türbe) sau cu cupolă (kümbet) – şi caravanserai (marile locuri de odihnă după călătorii din etapele pentru caravane, cu zid, curte şi moschee), sunt astfel erijate în renume.
Au Maghreb este în Spania, viziunile reformatoare ale Almoravizilor şi ale Almohazilor influenţând mult arhitectura, asociind austeritate – în munca materialelor (mai ales cărămidă şi piatră) – şi gustul marcant pentru ornamentaţie (decoraţie elaborată, arc polilobulat sau crenelat, muqarnas-ul). Qarawiyin din Fes (1142), moscheea din Tinmal (1153) sau Kutubiya din Marrakech (1158) ilustrează menţinerea planului maghrebin al moscheelor în formă de „T”, minaretul pătrat, fiindcă din el, derivă modelele din Kairouan (Kutubiya din Marrakech, Giralda din Sevillia).

La mijlocul secolului al XIII -lea, arhitectura islamică este traversată de două curente principale : arhitectura Nasridienilor şi a Marinideenilor la vest, şi la est arhitectura Mamelucilor.
Arhitectura în Spania şi în Maroc se caracterizează astfel prin profunzimea sa ornamentală. Alhambra (1333-1391) ilustrează în totalitate această bogăţie decorativă cu cupole în muqarnas, stuc cizelat, pietre conice găurite (moucharabieh), ceramică arhitecturală în repertoriul geometric foarte colorat, arcuri polilobate şi fasonate sau chiar cu plafoane colorate. Această virtuozitate în ornement caracterizează în mod egal construcţia madrasas-ului (madrasa Attarin, al-Sahridj sau Bu-Inaniya în Fes).
În Siria şi în Egipt, Mamelucii, buni cunoscători ai arhitecturii ayyoubide (aranjament îngrijit al construcţiei, decopertarea zidurilor, fineţea decorului, ablaq-ul), se inspiră de asemenea din formele arhitecturale a predecesorilor lor sau contemporani – Crucile Levantului (poliorcetice), persane (planul cruciform inspirat din madrasa cu curte, marile grădini iwans) şi seldjukidele (sortarea materialelor de calitate, decor geometric). Vitalitatea şi stabilitatea regimului mameluc au contribuit la dezvoltarea unei importante activităţi arhitecturale, în unele domenii foarte variate: edificii religioase (moscheea sultanului Hassan în Cairo, 1356-1362 ; madrasas-ul sultanului Hassan în Caire, 1347-1361), monumente funerare (mausoleul, complexul funerar al sultanului Qaytbay din Caire, 1472) sau commerciale (suq-ul al-Qattanin la Ierusalim, 1336 ; khan Yunis la Ghaza, 1387 ; caravanseraiurile). Aceste edificii sunt caracterizate prin cupolele lor, finele lor minarete, portalurile lor monumentale ornate de muqarnas. Ornamentele, discrete şi solicitând puţină culoare, sunt combinate mai ales cu decoruri originale, largi benzi epigrafice sau blazoane.

Începând cu secolul al XVI-lea, creaţia Imperiului otoman, în ciuda întinderii sale, concurează la elaborarea unui stil arhitectural relativ omogen, răspunzând unor noi criterii de calitate.
Luând în considerare contextul istoric tulburat, arhitectura sa nu se va stabiliza decât începând cu căderea Constantinopolului (1453) şi descoperirii Sfintei-Sophii. Astfel, atunci când primele moschei otomane sunt hipostile şi încoronate cu mici cupole (Ulu Cami din Bursa sau Eski Cami din Edirne), arhitectura otomană se va dezvolta, începând cu modelul Sfintei-Sophia ( catedrală transformată în moschee), forma sa caracteristică: moscheea cu cupola centrală (moscheea Baiazid, Istanbul, 1501-1506), înscrisă în centrul complexelor religioase (kulliyte) cu funcţiuni multiple.
Celebrul Sinan va extinde, sub impulsul lui Soliman Magnificul, arhitectura moscheelor otomane conferindu-le acestora nişte proporţii grandioase, multiplicându-i contribuţia prin nişte cupole laterale şi alăturându-i minaretele.
În cele trei capodopere de artă ale sale, Shézadé Djami (1543), Suleymaniyé (1550) din Istanbul, şi Sélimiyé din Edirne (1570), Sinan adaugă o lumină omniprezentă, accentuează verticalitatea, şi epurează articulaţia modenaturii ( proporţia şi profilul mulurilor unei cornişe), în scopul creerii unui spaţiu diminuat şi vizibil.

Arhitectura islamică, deşi este trecută prin multiple tradiţii, nu se relevă în niciun caz al vreunui agregat de tradiţii locale sau dinastice. Arhitecţii au depăşit limitele moştenirilor pentru a crea o estetică arhitecturală proprie, purtând o atenţie singulară ornamentaţiei (jocuri de culori, de relief, de materie) şi punând accentul pe nişte elemente arhitectonice recurente (cupole, coloane, arcade).

[altmariusplus]

Multumesc, domnule Paliniuc. Cunosc destul de bine limba franceza, insa timpul nu mi-a permis sa fac traducerea acestui text, iar traducatorul automat oferit de Google este deficitar...