Kelemen Hunor: "Sunt maghiar şi secui... Cred, însă, că suntem cu toţii cetăţeni europeni"

[Miron Manega]

Actualul ministru al Culturii este un ungur: Kelemen Hunor. Am avut un uşor sentiment de teamă (reflex istoric) când am aflat de numirea sa. Pe urmă m-am mai liniştit, sperând că nu toţi ungurii vor autonomie teritorială şi culturală, chiar dacă fac parte din UDMR. Documentându-mă ulterior în legătură cu persoana şi personalitatea sa, am realizat că este, din punct de vedere managerial, impecabil. Din păcate - aveam să deduc în interviul pe care mi l-a acordat – ministrul se consideră orice, numai cetăţean român nu. Mi-am dat seama că ţara pe care o reprezintă instituţional nu înseamnă nimic pentru el, sau, şi mai rău, reprezintă un fel de penitenţă istorică pentru atingerea unui scop major.
Kelemen Hunor este un profesionist şi pentru asta îl respect. Ştie ce are de făcut şi va face. Nu ştiu însă pentru cine, motiv pentru care mă tem. Pentru că, aşa cum el este maghiar, eu sunt român.

Ministerul Culturii într-un guvern reprezintă interfaţa politică a identităţii unui popor. Este punctul nevralgic al prezenţei unui stat în Uniunea Europeană şi în lume. Până acum, în România, nu s-a înţeles acest lucru, la nivel de practică politică. Nici în ceea ce priveşte alocarea fondurilor de la buget, nici în gestionarea lor. Ministerul Culturii a fost considerat, timp de 20 de ani, un fel de anexă a guvernului, bună doar de obţinut nişte ciubucuri derizorii, pentru nişte gestionari derizorii. Menţinerea în stare de ruină a Ministerul Culturii şi a domeniilor sale de referinţă s-a manifestat fie prin cinism, fie prin incompetenţă. Aceste două “direcţii de acţiune” au atins apogeul “performanţei” prin ultimii doi miniştri: PNL-istul Adrian Iogulescu şi PDL-istul Theodor Paleologu. Cu precizarea că amândoi sunt oameni de cultură. Cel puţin aşa îi recomandă formaţia şi diplomele. După ultimele alegeri, fata săracă a Guvernului a fost luată în “custodie” de Kelemen Hunor. Formaţia ministrului: medic veterinar. Apartenenţa politică: UDMR.

Două viziuni diferite: Silviu Prigoană şi Kelemen Hunor

Diferenţa de fond dintre Kelemen Hunor şi miniştrii care l-au precedat nu e generate însă de diplomă ci de competenţa dovedită. Hunor şi-a făcut “antrenamentul” politic candidând la preşedinţie. Modul în care şi-a făcut campania (în condiţiile în care n-avea absolut nicio şansă) a scos la iveală un om politic redutabil, perseverent, pentru care proiectele nu sunt declaraţii de conjunctură, ci angajamente contractuale. Singura problemă este aceea că tânărul ministru al Culturii este membru al UDMR, deci exponent al politicii de partid al acestei structuri, ceea ce generează prezumţia unei incompatibilităţi profunde, având în vedere coliziunile culturale şi identitare din istoria comună a celor două popoare. Pe de altă parte, maturitatea şi responsabilitatea proaspătului ministru al MCCPN sunt recomandate de atitudinea pe care a avut-o la propunerea lui Silviu Prigoană de a transforma clădirea Parlamentului în “sursă de plusvaloare pentru poporul român” şi de a muta Camerele în clădirea viitoarei Biblioteci Naţionale. Kelemen Hunor i-a amintit că suntem în secolul XXI, trimiţându-l la plimbare prin Europa, să vadă cam ce înseamnă o bibliotecă naţionala în viaţa socială a unui stat şi cum poate deveni productivă o asemenea instituţie, dacă e gândită ca un mall cultural. Pe de altă parte l-a informat că România a făcut un împrumut extrem de avantajos la Banca Mondială, pentru realizarea acestei biblioteci.

Probleme rezolvate sau în curs de…

Kelemen Hunor este deschis la dialog şi foarte prompt în a onora interviurile promise. În ceea ce mă priveşte, este primul interviu pe care reuşesc să-l obţin, pe căi protocolare, de la un ministru al Culturii, în ultimii cinci ani. Deşi nu are decât foarte puţine luni de când a preluat portofoliul, ministrul este surprinzător de informat, în toate problemele interne şi externe ale instituţiei. La majoritatea întrebărilor răspunde clar, precis, documentat. Dar nu la toate…

Domnule ministru, ce aţi găsit când aţi preluat ministerul?

Răspunsul este… da!…

Vreţi să nuanţaţi?

Nu vreau să incriminez pe predecesorul meu, pentru că aici e vorba de lucruri acumulate în timp. Probabil aşa este în toate ministerele. Theodor Paleologu se pregătise pentru un mandat de patru ani şi n-a făcut decât unul, deci este explicabil ca lucrurile să fi fost doar începute. Punctual, sunt totuşi câteva situaţii care puteau fi rezolvate încă de anul trecut. Situaţia de la Filarmonica George Enescu, de pildă, sau cea de la CNC, precum şi comasările - de instituţii subordonate Ministerului Culturii, ceea ce a dus la neplata salariilor. La Filarmonică deja s-a rezolvat, prin demisia - mă rog, ieşirea la pensie a domnului director Cristian Mandeal şi prin numirea, de către mine, a noului director în persoana domnului Andrei Dimitriu, fostul director al Societăţii Române de Radiodifuziune. Un om din afara sistemului şi cu experienţă managerială. Despre problemele din CNC ştiţi deja, am făcut şi o declaraţie în sensul ăsta. Vreau doar să mai adaug că eu nu sunt de principiul că, dacă vine “noul val”, restul trebuie să dispară, eu sunt pentru echilibru şi în cinematografie.
Cât priveşte situaţia de la Centrul de Pregătire Profesională în Cultură ea a fost comasată, la sfârşitul anului trecut, cu alte două instituţii - Institutul de Memorie Culturală (CIMEC) şi Centrul European de Cultură Sinaia (CEC) - şi de aceea sunt probleme cu plata salariilor. Într-adevăr, CPPC reuşea să se autofinanţeze din surse extrabugetare şi să facă faţă cu brio provocărilor, inclusiv financiare. Celelalte două instituţii - mai puţin. Am avut întâlniri cu cei din conducerea centrului, situaţia se va rezolva, îşi vor primi salariile, dar va trebui să facem reduceri de personal. Evident, nu la CPPC, ci la partea neproductivă a celorlalte două centre. Nu putem da subvenţii la nesfârşit, în condiţiile în care nu sunt instituţii bugetare. Dar vom găsi o soluţie pentru menţinerea în viaţă a fiecăreia dintre cele trei instituţii.

“5,5% din PIB e asigurat de industria culturală”

Pentru că tot am ajuns la capitolul autofinanţare, dumneavoastră ce credeţi: cultura, prin toate domeniile şi subdomeniile ei, este doar consumatoare de buget sau şi producătoare de valori de piaţă, implicit generatoare de buget?

Produce valori de piaţă. Anul trecut, Ministerul Culturii a comandat o cercetare în acest sens - în două săptămâni e gata – din care rezultă, cu cifre şi date statistice, că aproximativ 5,5% din PIB e asigurat de industria culturală. Aceasta la nivelul anului 2009.

Ce aveţi pe agenda de lucru în 2010?

Am defalcat bugetul pentru segmentele cele mai importante, urmează să ne aşezăm pe noua organigramă, să stabilim priorităţile şi să începem pregătirea unor proiecte legislative. Din cele aproximativ 677 de milioane de lei cât are bugetul ministerului, 398 de milioane vor reveni instituţiilor subordonate, iar din această sumă 166 de milioane vor fi pentru finanţări. Spre exemplu, 63 de milioane de lei vor fi alocate pentru restaurarea monumentelor istorice (ceea ce înseamnă 280 de şantiere) şi vor fi date spre gestionare, în acest sens, Institutului Naţional al Patrimoniului. Printre aceste monumente am în vedere, spre exemplu, Hanul Gabroveni din Bucureşti, Poarta 5 de la Alba Iulia… Iar prin programe de împrumut Muzeul Naţional de Artă, Muzeul Colecţiilor şi Muzeul Antipa din Bucureşti şi Palatul Cuza de la Ruginoasa. De asemenea, vom aloca 400.000 lei pentru participarea la şase târguri internaţionale de carte, altele decât cele organizate de Institutul Cultural Român. Am avut grijă să ne informăm reciproc, ca să nu ne suprapunem. Noi, ca minister, vom participa la târgurile de la Leipzig, Bologna, Budapesta, Praga, Frankfurt şi Istanbul.

Ce decizie aţi luat în legătură cu Castelul Peleş?

Am avut întâlniri cu membrii Casei Regale şi ne-am înţeles asupra prelungirii mandatului de închiriere cu încă trei ani.

Codul Patrimoniului Naţional

Proiecte legislative…?

La unul singur aş vrea să mă refer, pentru că este cea mai mare provocare pentru noi: Codul Patrimoniului Naţional. De foarte mulţi ani se vorbeşte de necesitatea redactării unei asemenea legi, dar încă nu a avut nimeni iniţiativa. Această lege ar trebui să reprezinte, pentru cultură, cam ceea ce este Codul Penal şi Codul Civil pentru societate. În această lună vom înfiinţa, printr-un ordin al ministrului, un grup de lucru care va redacta acest cod şi, după estimările noastre, în septembrie-octombrie vom înainta codul Parlamentului României. Nu se poate mai devreme, este o lege extrem de importantă, care necesită şi o dezbatere publică. Acest cod nu înseamnă doar o mai bună conservare a patrimoniului, ci şi o punere în valoare, ca şi, bineînţeles, eliminarea lacunelor în legislaţie şi a suprapunerilor de competenţe. De exemplu acolo unde se sprapun autoritatea domeniului public cu cea a domeniului de patrimoniu… Vor fi introduse responsabilităţI şi sancţiuni mult mai drastice decât până acum, pentru cei care încalcă prevederile acestei legi. Fără sancţiuni nu putem asigura păstrarea în bune condiţii şi conservarea monumentelor istorice. În Franţa, de exemplu, nu ai voie să construieşti nici măcar o tonetă în zonele de patrimoniu…

„Relaţia cu Securitatea m-a maturizat mult mai repede”

În timpul lui Ceauşescu ati avut probleme cu Securitatea. Ce consecinţe a avut pentru dumneavoastră această “relaţie” şi cât v-a marcat? De fapt, aş dori să-mi relataţi, pe scurt, acest episod din viaţa dumneavoastră.

În anii ’80, pentru Securitate, orice tânar era un potenţial adversar al regimului. A fi tânăr maghiar era, deja, un stigmat. Iar a fi tânăr student maghiar era pentru securişti o dovadă a unei activităţi împotriva ordinii de stat. Din punctul meu de vedere, a fost un sentiment de permanentă urmărire şi încercare de intimidare. Eu nu pot să spun că am fost un dizident, dar cred că Securitatea ne considera pe toţi, din principiu, dizidenţi. Acum, privind retrospectiv, cred că această relaţie cu Securitatea m-a maturizat mult mai repede şi m-a făcut să înţeleg câta putere există în conştiinta faptului că eşti de partea Adevărului şi câtă fragilitate este, de fapt, într-o forţă despotică.

V-am văzut declaraţia de avere. Sunteţi “ceva” mai sărac decât colegul dumneavoastră de partid Verestoy Attila. Niciun teren, nicio casă. Doar un cont la BCR cu 160.000 lei şi câteva obiecte de artă în valoare totală de sub 5.000 euro. Impresionant de… sărac, ca să zic aşa. Nu vă place să fiţi bogat?

Nu mă consider un om sărac şi, mai ales, nu consider că bogăţia îţi aduce mai multă înţelepciune sau mai mult caracter. A fi sărac nu este o virtute, după cum nici a fi bogat nu este un păcat.

Sunteţi, nu doar medic veterinar, ci şi poet. Această ultimă componentă a personalităţii dumneavoastră, care pare a vă recomanda ca ministru al Culturii, nu e cumva un handicap pentru un manager?

Din fericire, am capacitatea de a separa cele două planuri. În timp ce literatura este un act individual, managerul are o echipă. Bunul meu cel mai de preţ, ca ministru, este echipa.

“Nu intru eu în polemici istorice”

Aparţineţi, din punct de vedere etnic, unui popor cu care românii, de-a lungul istoriei, au avut coliziuni culturale. Sunteţi, în acelaşi timp, ministrul Culturii în guvernul României. Cu scuzele de rigoare pentru obrăznicia întrebării, aţi putea să vă precizaţi poziţia faţă de “teoria spaţiului vid” a lui Roesler? Mai exact, faţă de ipoteza conform căreia valahii ar fi imigrat în Transilvania după cucerirea acesteia de către unguri…?

Nu intru eu în polemici istorice despre cine a venit primul în Transilvania şi cine va pleca ultimul. Nu e treaba mea. Istoricii trebuie să se pronunţe asupra acestui aspect. Momentan încerc să administrez, prin ministerul Culturii, instituţiile culturale şi să pregătesc, pentru anii care urmează, câteva proiecte imporatnte şi să asigur un buget confortabil pentru tot ce înseamnă moştenirea culturală şi creaţia contemporană. Vom încerca, până la anul, să ajungem cu finanţarea până la 1% din PIB. Iar dintre proiectele viitoare unul foarte important este digitizarea culturii. Din acest punct de vedere, România este ca o pată albă pe harta Europei. Ne-a depăşit şi Bulgaria… Acestea sunt problemele care mă preocupă pe mine, şi ca om politic, şi ca ministru, nu cine a fost aici mai devreme. Despre asta putem discuta la un pahar de vin, în afara ministerului.

Domnule ministru, sunteţi din judeţul Harghita. Presupun, aşadar, că sunteţi secui. Dar sunteţi şi cetăţean român. Vă pun o întrebare pe care i-am pus-o, prin similitudine, şi lui Varujan Vosganian: în ce măsură sunteţi secui (sau maghiar) şi în ce măsură sunteţi român? Unde se întâlnesc cele două componente ale identităţii dumneavoastră?

Sunt maghiar şi secui, aşa cum în general orice om aparţine unei etnii, unei comunităţi naţionale. Asta înseamnă mărturisirea apartenenţei la o limbă, la o cultură, la o comunitate. În secolul XXI cred, însă, că suntem cu toţii cetăţeni europeni şi că recunoaşterea reciprocă este o condiţie a dezvoltării şi îmbogăţirii tuturor popoarelor. Pe de altă parte, însă, aceste informaţii nu au relevanţă în privinţa activităţii mele din minister. Aşa cum nici dumneavoastră nu vă vor fi de folos în evaluarea activităţii mele manageriale.

P.S. Răspunsul lui Varujan Vosganian la aceeaşi întrebare a fost următorul:
“Când vrei să ştii ce este cu adevărat un om, întreabă-l în ce limbă vorbeşte cu animalele şi copiii…
- În ce limbă vorbiţi cu animalele şi copiii?.
- În armeneşte…
- Dar banii în ce limbă îi număraţi?
- Tot în armeneşte”.

Citeste si pe www.certitudinea.ro/