La sfârșitul Războiului, în concordanță cu directivele Aliaților, în țările din Europa de Est au fost înființate Tribunalele Populare. Sarcina lor era să-i aducă în fața justiției pe cei ce se făceau vinovați de crime de război și crime împotriva statului și poporului. Atât în Ungaria, cât și în celelalte țări căzute sub dominația Uniunii Sovietice, în fața acestor tribunale au ajuns personalități publice, iar prin intermediul propagandei mulțimea era manipulată astfel încât să sprijine aceste procese și să ceară pedepse aspre.
Comuniștii au abuzat de puterea conferită acestor tribunale populare, recunoscute de Aliați, pentru a-și elimina adversarii politici și sociali.
Prin instrumentalizarea tribunalelor, independența justiției a devenit istorie. În Ungaria, mai bine de 1000 de judecători au fost eliberați din funcție și înlocuiți cu persoane fidele partidului. Acești servitori au fost cei care au pus în scenă faimoasele procese-spectacol de la sfârșitul anilor ’40.
Egalitatea în fața legii a fost înlocuită cu justiția de clasă. Asta însemna că, la proces, originea socială a acuzatului – așa-zisa afliliere de clasă – era luată în considerare ca circumstanță atenuantă sau, dimpotrivă, agravantă. Pentru aceeași infracțiune, oamenii puteau primi pedepse diferite, în funcție de originea lor socială: pe de o parte erau culaci, burghezii și aristocrații, care riscau pedepspe mai mari, iar pe de altă parte erau țăranii și muncitorii, cu care justiția populară era mai blândă. Distrugerea țărănimii maghiare a jucat un rol important în acest gen de condamnări, prin organizarea proceselor culacilor, care au afectat circa 300.000 de persoane.
Legea apără statul, nu pe cetățeni
Justiția maghiară, pe modelul celei sovietice, a renunțat la prezumția de nevinovăție, astfel că oamenii puteau fi acuzați și condamnați în baza unor acuzații neconfirmate. Confesiunile obținute prin tortură luau locul dovezilor concrete și, de multe ori, erau considerate suficiente pentru a obține o acuzare. Și, la fel ca în Uniunea Sovietică, nu procurorul trebuia să demonstreze vina acuzatului; acesta trebuia să-și demonstreze vinovăția, fără a i se pune însă la dispoziție mijloacele necesare (Soljenițîn descrie pe larg aceste lucruri, înArhipeleagul Gulag). Dintr-o dată, legea nu-i mai proteja pe cetățeni; era chiar împotriva lor.
Din 1950 autonomia tribunalelor ia sfârșit, iar Curtea Supremă intră sub jurisdicția Ministerului de Justiție. În multe cazuri, pedepsele erau date nu în baza unor legi, ci în baza unor decrete guvernamentale. Mai mult decât atât, unii oameni – precum soldații care încercau să fugă în Occident – erau pedepsiți și executați în baza unor decrete secrete, nepublicate. În acești ani, peste 35.000 de persoane au fost închise, iar tot atâția își așteptau sentințele.
În 1953, premierul Imre Nagy a deschis porțile închisorilor și lagărelor, iar 15.000 de persoane au fost amnistiate. Cu toate acestea, reabilitarea și compensațiile au fost acordate doar unor foști-condamnați (474 la număr) care făceau parte din mișcarea muncitorească.
Între 1945 și 1956 circa 400 de persoane au fost executate din motive politice, și un adult din trei era cercetat penal pentru diferite motive.
Represiunea împotriva participanților la Revoluția din 1956, sub regimul Kádár, a depășit cu mult brutalitatea primilor ani de comunism. După introducerea legii marțiale, peste 100 de persoane au fost executate în primul an de la revoluție, iar vârsta minimă pentru persoanele pasibile de condamnare la pedeapsa cu moartea a fost coborâtă la 16 ani. Până la începutul anilor ’60, aproximativ 200.000 de persoane au căzut victime represiunii politice pentru „crime” legate de Revoluția din Octombrie.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius