Judecata particulara si universala

[altmariusning]

STAREA SUFLETELOR DUPA JUDECATA PARTICULARA IN INVATATURA

ORTODOXA SI CATOLICA

 

Sfanta Scriptura, vorbind despre viata viitoare, despre cea fericita sau cea chinuita, nu precizeaza totdeauna, daca vorbeste despre starea ce urmeaza imediat dupa moarte, sau despre cea de dupa judecata din urma. Totusi, de cele mai multe ori cand descrie fericirea si chinurile  viitoare, arata ca se gandeste la cele de dupa judecata din urma.

 

Atat fericirea de dupa moarte, cat si cea de dupa judecata universala se numeste «rai» si "imparatia cerurilor", si atat chinurile de dupa moarte cat si cele de dupa judecata universala fae numesc "iad".

 

RAIUL DE DUPA JUDECATA PARTICULARA, IN CONCEPTIA ORTODOXA SI CATOLICA

 

Catolicismul nu intelege cum se poate face o gradatie intre fericirea de dupa judecata particulara si cea de dupa judecata universala, intrucat vederea lui Dumnezeu, care produce fericirea vietii viitoare, nu poate fi decat vederea esentei lui Dumnezeu, catolicismul neadmitand o deosebire intre esenta si slava lui Dumnezeu, iar esenta neputand fi vazuta mai putin si mai mult.

 

Marcu Efeseanul aminteste de axioma Parintilor, ca nu poti vedea si cunoaste decat daca ai ceva din ceeace vezi si cunosti. Vezi lumina din afara prin lumina ce o ai in ochi. Deci a vedea fiinta divina ar insemna sa ne impartasim de ea insasi, ceea ce nu e cu putinta. Catolicismul nu poate explica prin, ce vor vedea dreptii fiinta lui Dumnezeu.

 

A admite ca ceva din acea fiinta se impartaseste omului, ar aceasta duce sau la o faramitare a fiintei divine, sau la o identificare a omului cu fiinta divina. De aceea nu au afirmat asa ceva. Astfel au ajuns sa afirme, ca fiinta lui Dumnezeu poate fi vazuta chiar prin putere creata. Dar ca totusi sa distinga ceva in omul care o vede de cel care nu o vede, catolicismul a recurs la notiunea gratiei create. Aceasta ar ridica pe om deasupra puterilor naturale. Dar e un mister neexplicat de teologia catolica, cum poate vedea omul prin ceva creat fiinta necreata. In orto doxie insa, prin deosebirea dintre fiinta si energiile divine explica si posibilitatea vederii lui Dumnezeu, si posibilitatea unei deosebiri intre vederea lui Dumnezeu, ce o au sufletele dupa judecata particulara si cea de dupa judecata universala.

 

E o taina, cum dupa judecata din urma, chinurile celor osanditi pe veci nu mai tulbura fericirea celor din cer. Probabil un act atotputernic dumnezeiesc ii rupe din legaturile ontologice cu cei fericiti.

Din faptul ca dreptii n-au luat fericirea deplina explica unii rasariteni si jertfa liturgica pentru ei. Sf. Ioan Gura de Aur cere chiar credincosilor sa se roage pentru cei drepti: «ca daca cel mort e pacatos, sa i se deslege pacatele; iar de e drept, sa castige un adaus de plata si rasplata».

 

In orice caz catolisimul isi vadeste spiritul individualist si static in faptul ca nu admite rugaciunile Sfintilor pentru cei de pe pamant si din iad, nici jertfa liturgica pentru cei drepti. Sfintii, in doctrina catolica, nu mai pot «obliga» acum pe Dumnezeu pentru altii, caci nu mai pot realiza opere satisfacatoare, ci doar papa poate dispune de rezervele de merite castigate de ei cat au fost pe pamant.

 

Apofatismul in ortodoxie nu este o totala necunoastere a lucruralor ceresti, ci o cunoastere prin experienta, o traire a prezentii lor, fara putinta de a le intelege si exprima. Ap. Pavel n-a putut exprima lucrurile vazute in rapirea sa, dar le-a experiat.

Astfel, pe de o parte toate descrierile date de Scriptura si de sfinti raiului sunt expresii figurate, simbolice. Pe de alta. parte, ele nu sunt constructii arbitrare ale unor minti care fac presupuneri fantastice despre felul cum va trebui sa fie raiul, ci incercari de a reda in modul cel mai aproximativ o experienta reala.

 

Fundamentul fericirii din rai este o unire deosebit de stransa cu Dumnezeu, o petrecere in lumina fetii si in slava lui Hristos.

 
Dar vederea slavei dumnezeesti presupune indumnezeirea, adica ridicarea la lucrari mai presus decat puterile firii create, la lucrari dumnezeiesti.

 

El a devenit acum subiect al lucrarilor dumnezeiesti. Cunoaste ca Dumnezeu caci cunoaste prin cunoasterea lui Dumnezeu devenita si cunoasterea lui; iubeste ca Dumnezeu, prin iubirea lui Dumnezeu devenita iubire a lui.

 

IADUL DE DUPA JUDECATA PARTICULARA

 

Despre natura iadului, Parintii rasariteni vorbesc si mai putin determinat ca despre natura raiului.

Teologia catolica, prin faptul ca pe de o parte e mai catafatica, adica vede lucrurile de dincolo nu prea strainie de cele de aici, iar pe de alta ca nu e preocupata de o moderare a trasaturilor iadului de dupa judecata particulara, ci-l cugeta ca o stare extrema, a sistematizat deplin doctrina despre iad.

 

1. INVATATURA CATOLICA

 

Aceasta distinge mai intai in pacat o dubla dezordine si o dubla vina: intoarcerea de la Dumnezeu  si indreptarea spre faptura. Conform cu acestea, omul primeste doua pedepse:

1. a) pentru intoarcerea dela Dumnezeu, privatiunea de Dumnezeu, numita pedeapsa daunei;
2. b) pentru imbratisarea dezordonata a fapturii, pedeapsa simtului.

 

Cat priveste natura focului din iad, teologii catolici nu numai ca nu-l identifica cu chinurile interioare ale sufletului, ci il socotesc de-a dreptul un fel de foc material, ce actioneaza chiar asupra sufletului pana nu se uneste cu trupul la inviere, desi nu e cu totul identic cu focul de pe pamant.

 

O alta dificultate, de care s-a lovit totdeauna admiterea unui foc material in iad, e cuprinsa in intrebarea: cum poate atinge un foc material sufletele imateriale? "Toti teologii, pornind de la Sf. Toma, sunt de acord pentru a recunoaste ca aceasta actiune a materiei asupra spiritului este diponibila in mod material; numai pentru ca e ridicat de puterea divina si aplicat de ea la producerea unui efect voit de Dumnezeu, focul poate actiona asupra inteligentelor".

 

1. INVATATURA ORTODOXA

 

Biserica Ortodoxa n-a facut niciodata distinctia intre pedeapsa daunei, ca suferinta produsa de privatiunea sufletului de Dumnezeu si intre pedeapsa simtului, ca suferinta venita de la obiecte materiale externe.

 

Invatatura catolica despre pedeapsa simtului, adusa exclusiv de Dumnezeu din «razbunare» prin anumite mijloace materiale externe, contrazice doua puncte esentiale ale crestinismului: a) ca Dumnezeu este iubire si deci nu poate actiona din razbunare, si b) ca nu pot exista mijloace materiale create de Dumnezeu, al caror scop etern sa fie acela de a chinui, deci obiecte si actiuni rele prin menirea lor. La baza invataturii acesteia despre iad sta acelasi spirit juridic al catolicismului, care sta si la baza invataturii despre mantuire sau despre rai, si care sustine ca nu in lipsa lui Dumnezeu, a comuniunii cu El, sta intreaga nefericire, precum nu in comuniunea cu El sta intreaga fericire, ci nefericirea vine de la anumite instrumente reale, deosebite de El, cu care ii tortureaza pe oameni, precum fericirea in anumite bunuri materiale, deosebite de El, cu care ii recompenseaza.

 

Spiritul juridic al catolicismului, sau doctrinia lui despre caracterul razbunator al lui Dumnezeu si despre un instrument extern si prin excelenta al raului, se vadeste in special in doctrina lui despre caracterul material al focului, care-i mijlocul principal prin care Dumnezeu exercita asupra sufletului pedeapsa simtului.

 

 

In Rasarit nu s-a vorbit niciodata de un foc material, cel putin pentru sufletele despartite de trupuri.

 

Parintii se multumesc sa descrie iadul cu termenii Sf. Scripturi, sa afirme ca chinurile sufletelor din starea provizorie nu sunt asa de grele, ca cele de dupa judecata din urma. Ramanand, asadar, doar la afirmarea generala a deosebirii de grad intre suferintele din iadul de dupa judecata provizorie si cel de la sfarsit, putem preciza, pe baza Sf. Parinti, patru elemente ale acestei deosebiri:

1. Pacatosii din iadul de dupa judecata particulara nu-si cunosc inca toate urmarile pacatelor. Deci chinul lor e mai mic.

 

2. Multi din ei vor iesi din iad prinrugaciunile Bisericiisi ale celor vii, deci n-au pierduit cu totul nadejdea, desi n-au o nadejde sigura.
3. In sfarsit, chinurile din iadul provizoriu sunt mai usoare, deoarece sunt suportate numai de suflet, nu si de trup, cum vor fi suportate dupa judecata vesnica.

           

Catolicismul acuza Ortodoxia, ca prin invatatura despre caracterul nedefinitiv si nedeplin al fericirii, si mai ales al chinurilor de dupa judecata viitoare, reduce importanta judecatii particulare a lui Dumnezeu. Dupa catolici, dreptii nu se mai desavarsesc, deci pomenirea lor la Liturghie e greu de explicat, cei din iad; nu mai pot fi ajutati „sau scosi, iar cei din purgatoriu vor iesi; sigur la fericire, si fara rugaciune. Ei realmente anihileaza judecata universala. Noi nu anihilam judecata particulara, dar o intelegem intr-un mod care nu o anihileaza nici pe cea universala. Anume, dupa interpretarea ortodoxa, Dumnezeu, prin judecata particulara a trimis sufletele dreptilor definitiv la fericire, dar nu la fericirea deplina, ci a lasat si dragostei sobornicesti a Bisericii un rol in sporirea fericirii lor; pe ale pacato-silor la nefericire, dar nu la nefericirea deplina, ci a lasat dragostei Bisericii sobornicesti un rol in usurarea ei; pe cele nu total scufundate in rau, le-a trimis la suferinte, lasand dragostei bisericesti rolul de a le ajuta sa scape chiar de tot din aceste suferinte.

 

SUFLETELE  CARE  SE IZBVAESC  DUPA  JUDECATA PARTICULARA

 

Ambele Biserici invata ca unele suflete se mantuiesc si dupa judecata particulara. Dar invatatura celor doua Biserici in punctul acesta este diferit.

 

PURGATORIUL CATOLIC

 

Conform invataturii catolice, sufletele care mor cu pacate mortale fara sa se fi pocait, sunt trimise, prin judecata  lui Dumnezeu, in mod definitiv in iad. Dar cele care s-au dus cu pacate usoare, s-au pocait de pacatele de moarte, dar n-au apucat sa dea pe pamant lui Dumnezeu, o satisfactie pentru pedepsele temporare, se duc in purgatoriu; unde, prin suferintele ce le indura, dau lui Dumnezeu satisfactia cuvenita si se curatesc. Dupa ce au adus aceasta satisfactie ies de acolo la fericire.

 

Starea, sufletelor din purgatoriu.

Lamuririle aduse de teologi s-au concentrat asupra a doua puncte: sufletele din purgatoriu sunt fixate in starea de gratie; ele sunt sigure de mantuirea lor.

Certitudinea lor nu e cea a  fericitilor   din  cer,  care   exclude speranta  si  teama,  nici

quasi-certitudinea dreptilor de pe pamant, care nu exclude teama.

E o certitudine speciala, care exclude teama, dar nu speranta. Fericirea rezervata acestor suflete e viitoare, nu prezenta.

 

CRITICA PURGATORIULUI SI DOCTRINA ORTODOXA DESPRE IZBAVIREA UNOR SUFLETE DUPA MOARTE

 

1. a) Un prim punct din invatatura despre purgatoriu, pe care nu-l primesteinvatatura ortodoxa, este acela despre pedepsele pur razbunatoare ce le suporta unele suflete plecate de aci, curatite de vina pacatelor. E o invatatura contrarainvataturii crestine despre Dumnezeu si intregului crestinism.
   

Dupa invatatura catolica, sufletele care se duc in purgatoriu nu mai au nici o vina, caci vina pacatelor mortale le-a fost iertata, impreuna cu pedepsele eterne prin taina pocaintei inainte de moarte, iar vina pacatelor veniale li se iarta in momentul separarii de trup. Iar in doctrina catolica iertarea aceasta o stergere reala a pacatelor, nu ca la protestanti, o simpla declaratie externa de iertare.

Atunci pedepsele ce le sufera aceste suflete in purgatoriu nu au catusi de putin si un rost curatitor sau desavarsitor pentru ele, ci au numai rostul de a satisface pe Dumneasu. Pentru acestea, sufletele, daca n-au dat satisfactie lui Dumnezeu pe pamant, trebuie sa patimeasca in purgatoriu. In sens impropriu se numeste locul acesta purgatoriu, sau foc curatitor, si i se atribuie putere curatitoare, pentru ca el nu are ce curati din aceste suflete.

E strain spiritului crestin un scop pur formal, pur razbunator, pur juridic, al pedepselor, un rost de exclusiva reparatie a pagubei adusa lui Dumnezeu.

 

De aceea, Ortodoxia nu poate admite un timp de pedepsire al sufletelor care au fost izbavite de El de pacate, care au o viata sfanta. Daca Dumnezeu le-a iertat sl le-a sters pacatele, daca ele sunt cu totul curate de pacat si sfinte, cum mai staruie Dumnezeu in a le pedepsi?

 

Biserica Ortodoxa respinge invatatura catolica a purgatorului si sustine invatatura sa cu urmatoarele temeiuri:

1. Nu se poate stabli o granita precisa intre pacatele de moarte si cele veniale.
2. Nu se poate stabili o granita simplista intre pocainta si nepocainta, deci, intre iertarea totala a pacatelor, sau completa si neiertare acestora.
3. Asa stand lucrurile, pedepsele ce le sufera dupa moarte, nu le sufera pentru a da lui Dumnezeu o statisfactie, cu care era dator dupa ce a fost iertat. Nu se poate concepe

ca Dumnezeu pedepseste pe cel pe care l-a iertat, pe cel in care nu mai este pacat. Suferinta e legata organic de pacat, nu e data de Dumnezeu pentru echivalari juridice.

 

Multi teologi catolici au pararsit ideea unui loc si al unui foc al purgatoriului. Dar, precum vedem, exista inca destule deosebiri intre ortodoxie si catolicism. Ortodoxia are o conceptie ontologica despre pacat, despre raportul organic intre el si pedeapsa, despre inaintarea in curatie. Dupa catolici, ajunge ca omul sa-si manifeste intentia de a nu mai fi contra lui Dumnezeu, si situatia lui s-a schimbat radical dintr-o data. Dar ramane sa suporte pedepsele pentru pacatul iertat. Deci lucrurile se petrec strict juridic.