S-au împlinit, în data de 5 iulie, 100 de ani de la nașterea scriitoarei și traducătoarei Iulia Soare.La drept vorbind, dacă n-ar fi calendarul României literare, probabil că puțini ar mai remarca, azi, această cifră rotundă. Literatura noastră actuală, din păcate, trăiește prezenteist și are memorie scurtă…
Iulia Soare nu a fost, poate, o creatoare de anvergura Hortensiei Papadat-Bengescu (autoarea unei opere întinse, care stă la temelia romanului nostru modernist) sau de importanța paradigmatică a Mariei Banuș (care a consacrat o perspectivă feminină într-o poezie românească dominată, până la ea, exclusiv de bărbați). Nici destinul, trebuie spus, nu a ajutat-o, în acest sens. Mai întâi, în 1940, după un an de studii la Facultatea de Litere a Universității din București, a fost eliminată, ca evreică, potrivit legislației rasiale instaurate de regimul legionaro-antonescian. A reușit să revină la studii abia după patru ani, închein- du-le la aceeași facultate de unde fusese dată afară, în 1946. Apoi, la numai 34 de ani, s-a îmbolnăvit grav, iar la 51 de ani a plecat dintre noi, lăsând în urmă o operă interesantă, dar neter minată.
Cel puțin un aspect al literaturii ei de ficțiune ar trebui, cu toate acestea, să ne determine să o readucem în atenție pe Iulia Soare, la ceas aniversar, și să o reintegrăm, pe locul care i se cuvine, în istoria literaturii noastre din primele decenii postbelice.
Este vorba de faptul că romanul Familia Calaff, cu care scriitoarea a pătruns în literatură, în 1956, nu a făcut – în plină epocă stalinistă – nici un fel de concesii ideologiei comuniste sau realismului socialist, ca „metodă de creație”. De altfel, nici volumele ei ulterioare, de nuvele și povestiri (O plimbare la Băneasa, 1962, Vârsta de bronz, 1969, Duminică frumoasă de primăvară, 1971), nu au nicio tangență cu atmosfera ideologică a defunctului regim. Chiar și numai acest detaliu, și tot ar fi de natură să ne îndemne a o readuce în prim-plan, deopotrivă, ca autoare a unuia dintre rarele romane „curate” dintre 1950-1960 și ca prozatoare care, prin tipologia personajelor din nuvelele ei publicate în deceniul următor – inși devitalizați, burghezi marginali aflați în pragul senectuții și al ratării –, s-a alăturat povestirilor „cu țărani suciți” ale generației șaizeci, în efortul subteran de destructurare a realismului socialist. Augustin Buzura, cel din Absenții (1970), George Bălăiță, în Lumea în două zile (1975), Ucenicul neascultător (1977) și Nopțile unui provincial (1983), ba chiar și proza „cu marginali” a optzeciștilor, de mai târziu, au în Iulia Soare o precursoare.
În opinia mea, însă, e vorba de mai mult decât atât.
În primul rând, e cazul să reconsi derăm critic ro manul Familia Calaff, al cărui merit de onestitate estetică și morală nu este decât a doua lui calitate. Prima fiind, firește, valoarea literară.
În fapt, dacă astăzi nu vorbim despre acest roman așa cum vorbim despre Cronica de familie și dacă nu o amintim pe Iulia Soare – alături de Marin Preda, Petru Dumitriu și Eugen Barbu – printre cei care au creat romane remarcabile într-o perioadă neprielnică literaturii, e mai ales din motive conjuncturale. În 1956, scriitoarea nu avea aura de „Pontif Roșu” al literaturii, a lui Petru Dumitriu, nici nu purta, ca Marin Preda, girul unui E. Lovinescu (care, ascultând la Cenaclul „Sburătorul” una dintre povestirile ce urmau să alcătuiască volumul Întâlnirea din Pământuri, exclamase cu glasul lui pițigăiat: „Are talent! Are talent!”). Iulia Soare nu se bucura, în fine, nici de susținerea discretă a aripii naționaliste din Partidul Muncitoresc Român, cea care avea să-l propulseze cu succes pe un alt debutant, Eugen Barbu, în vârful ierarhiei deceniului 1950-1960. Prozatoarea cu debut târziu, la 36 de ani, deja bolnavă, era o burgheză evreică, fără aderențe la viața literară și fără susținători între criticii ideologici care făceau legea, în acei ani. Despre Familia Calaff s-a scris și… nu prea s-a scris, critica preferând fie să nu se pronunțe (din cauza implicațiilor ideologice riscante ale textului), fie să nu stârnească și mai mult apele, atrăgând atenția asupra unei autoare care îndrăznea să ignore comandamentele realismului socialist. În antisemitismul cultural latent al comunismului românesc, nu se putea, desigur, ca unul dintre modelele „noii proze” să fie o frescă epică, ba încă una deloc caricaturală, a burgheziei evreiești interbelice.
Căci în Familia Calaff avem de-a face cu un roman masiv, de creație obiectivă (vorba lui Lovinescu), bine scris, într-un stil ușor (și voit) desuet, și cu o saga de familie: cea a întreprinzătorului gălățean Emil Calaff, mare fabricant de săpun și de lumânări. Genurile proxime din literatura noastră sunt, eventual, Duiliu Zamfirescu, Hortensia Papadat-Bengescu și Petru Dumitriu. Dar Iulia Soare are un profil narativ distinct față de fiecare dintre aceștia. De Duiliu Zamfirescu o desparte mediul urban al Galaților, în care este localizată povestea familiei burgheze, de Hortensia Papadat-Bengescu se deosebește prin perspectiva balzaciană asupra familiei burgheze și prin deschiderea europeană a vieții acesteia, iar de Petru Dumitriu, prin simultaneitatea generațiilor care se intersectează în povestea Familiei Calaff, spre deosebire de fresca istorică amplă, ordonată cronologic, din Cronica de familie.
Nefiind con ta minat de „vi rusul” ideolo gic care a condamnat, bunăoară, volumul al III-lea al Cronicii…, romanul Iuliei Soare se poate citi și azi fără note explicative. De asemenea, clanul Calaff, spre deosebire de cel al Vor vorenilor, este o familie bur gheză evreiască, trăind în- tr-un oraș multicultural și multi etnic, cu legături de rude nie și de afaceri care merg până în Europa Centrală. Saga de familie este proiectată pe fondul celei mai bune perioade din istoria României: primul pătrar al secolului trecut. Romanul, în fine, este construit nu ca o succesiune a generațiilor de burghezi Calaff, ci în jurul personalității dominatoare a industriașului Emil. Care nu este nici asimilist, nici izolațio nist, și, cu atât mai puțin, comu nist: omul de afaceri își trăiește firesc, împreună cu familia, condiția de evreu și de mare burghez român, unul dintre „stâlpii societății” din Galați.
Îmi place încă și mai mult faptul că prozatoarea evită și tendenționismul literar, nu doar pe cel politic. Emil Calaff nu este caricat, cum e, de pildă, Micu Braun în cunoscutul roman al lui I. Peltz, Foc în Hanul cu Tei. Personajul, ca de altfel o mare parte din umanitatea care se perindă în paginile romanului, este construit – poate, ca urmare a propriei experiențe, poate ca urmare a influenței unor pre decesori literari, ca Hortensia Papadat-Bengescu sau M. Ble cher – pe coordonatele patolo giei, nu ale „lăcomiei capitaliste”. Această autoare, complet necunoscută înainte de apariția romanului dovedește, astfel, o maturitate literară remarcabilă și o stăpânire a mijloacelor literare de invidiat. Căci până și stilul puțin vetust, de care aminteam, este asumat: o lume „balzaciană”, îngropată ermetic de istorie, în anul în care apărea romanul, se cădea narată într-un stil „balzacian”, și el, revolut; orice alt stil romanesc ar fi fost inadecvat.
Să nu uităm nici de prodigioasa activitate de traducător literar, în care Iulia Soare s-a angajat cu eforturi considerabile, dată fiind sănătatea ei precară. Între 1958, când apare prima traducere semnată de ea, și 1971, când vede lumina tiparului cea din urmă, scriitoarea a transpus în românește o lungă serie de autori de primă mărime, cum ar fi André Gide (Pivnițele Vaticanului, cu o prefață de Nicolae Manolescu, 1966, Călătorie în Congo, 1971), Roger Martin du Gard (Jean Barois, 1966), Georges Duhamel (Viața și aventurile lui Salavin, 3 vol., 1966, Cronica familiei Pasquier, 3 vol., 1968), Étienne Bonnot de Condillac (Tratatul despre senzații, 1962), Hervé Bazin (Vipera sugrumată. Moartea căluțului, 1964), Karel Čapek (Opere alese, 2 vol., în colaborare cu Ihor Lemnij, 1963), Jules Verne (În fața steagului, 1965) și altele. Și prin această operă laborioasă, de traducătoare devotată, de nuanță, a unor opere necesare literaturii noastre, după un deceniu și ceva de autoizolare culturală, scriitoarea a contribuit neostentativ, dar substanțial, la reluarea legăturilor cu lumea occidentală, cu cultura autentică.
De prisos să adaug că, plecând prea devreme din viață, Iulia Soare nu a avut deloc posteritatea pe care o merita. Originea ei evreiască nu avea cum să o aducă în grațiile regimului naționalist ceaușist, iar absența contingențelor generaționale a privat-o de colegi, critici și editori, care să-i cultive amintirea. Romanul Familia Calaff, opera ei cea mai importantă, avea să cunoască o a doua ediție abia în 2011, la Editura Hasefer. Celelalte volume nu au avut această șansă.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius