Istorii mai puţin ştiute: Pecetea geniului: Guarneri del Gesu

[altmariusclassic]

Sâmbătă, 08/23/2008 - 12:00

https://www.amosnews.ro/arhiva/istorii-mai-putin-stiute-pecetea-gen...

Rubrică realizată de Costin Tuchilă – De ce oare Paganini îşi alinta vioara Guarneri del Gesù cu numele „Il cannone” – „Tunul”? „Il mio cannone violino” era preferata şi răsfăţata marelui violonist, lăsată prin testament, pentru a fi pusă în conservare, oraşului Genova, locul de naştere al artistului. Probabil că explicaţia rezidă în sunetul robust, puternic, exploziv pe care îl are această vioară, în comparaţie cu celelalte instrumente deţinute de Paganini.

Expusă astăzi în Palatul Doria Tursi din Genova, cântată periodic de expertul care se ocupă de conservarea ei şi încredinţată în fiecare an, la 12 octombrie, câştigătorului Concursului „Paganini” pentru a cânta la concertul de gală, ca privilegiu, „Il cannone” a fost construită în 1743, în anul premergător morţii lutierului din Cremona, cel mai de seamă rival al lui Antonio Stradivari. O vioară Guarneri del Gesù, expusă la expoziţia de la Cremona în 2006, a fost estimată la 5 milioane de dolari, fiind considerată drept cea mai scumpă vioară din lume. În februarie 2008, la Casa de licitaţie Sotheby’s din Londra, avocatul şi antreprenorul rus Maxim Viktorov şi-a adjudecat o vioară Guarneri del Gesù cu suma de 3,9 milioane de dolari, stabilind astfel un nou record în vânzarea de viori.  

S-au împlinit zilele trecute 410 ani de la naşterea lui Giuseppe Guarneri (21 august 1698), dacă data, mult timp incertă, ca şi aceea a morţii (17 octombrie 1744), este într-adevăr aceasta. Făcând parte dintr-o familie celebră de lutieri cremonezi, văr cu Giuseppe Gian Battista, unul dintre fiii lui Andrea Guarneri, elev al lui Amati şi Stradivari, Giuseppe Guarneri îşi dobândise numele „del Gesù” graţie etichetelor pe care le încorpora instrumentelor, I. H. S., pentru a face trimitere la numele sacru.

Viaţa sa nu a fost lipsită de incidente de natură să dea naştere legendei. Era, se pare, un om pasional, care nu refuza bucuriile bahice, mereu îndrăgostit. Nu a construit decât aproximativ 50 de viori şi 10 viole, câte sunt consemnate astăzi în catalogul instrumentelor sale. Nu era pesemne foarte consecvent. Pecetea geniului pe care i-l atribuie cercetătorii, seduşi de  specificul aparte ale viorilor Guarneri, poate fi eventual o explicaţie. Nu făcea parte din categoria truditorilor care ajung adesea la rutină. Era un om cu spirit liber, vizitat de sărăcie, uneori până la disperare. Situaţia materială precară ar fi determinat şi calitatea mai slabă a primelor sale viori, nu atât lucrate mai superficial, cât din lemn sau cu lac de calitate inferioară. După 38 de ani şi-ar fi găsit în sfârşit modelul, experienţele mai mult sau mai puţin  forţate de împrejurări se încheiaseră. Acum Stradivari şi alţi lutieri îl recunoşteau şi admirau.

Perioada sa de „glorie” nu avea însă să dureze prea mult. Din mărturiile lui Carlo Bergonzi, cel mai faimos elev al lui Stradivari, este cunoscut un episod din ultima parte a vieţii lui Giuseppe Guarneri del Gesù. Într-o încăierare de tavernă, lovise un beţiv care îşi sparse capul în cădere. Judecat pentru crimă, fu închis în turnul din Piazza piccola. Bergonzi povestea frecvent că în atelierul lui Stradivari apăruse într-o zi o fată cu o vioară de vânzare, destul de prost lucrată, lăcuită precar dar cu un cap splendid sculptat, în care maestrul recunoscu mâna lui Giuseppe Guarneri. Fata era fiica temnicerului, de care lutierul ţinut la închisoare se pare că se îndrăgostise. Stradivari îi procură de îndată unelte şi materiale de cea mai bună calitate.Nu se cunoaşte raţiunea pentru care lutierul nu a înaintat guvernatorului oraşului o cerere de graţiere. În gust romanţat, faptul e pus pe seama sentimentului nutrit pentru fiica temnicerului. Cert este că viorile „de închisoare” ale lui Guarneri au calităţi care compensează deficienţele datorate de multe ori materialelor folosite: „Lacul acestor instrumente «de închisoare» nu are transparenţă, colţurile nu sunt bine tăiate, fileurile neregulate, «ff»-urile prea late, chiar şi lemnul este de calitate inferioară. Toate aceste lipsuri, inerente condiţiilor în care a lucrat Giuseppe Guarneri, sunt compensate de artist în chip genial prin felul deosebit în care a potrivit faţa şi spatele, ca şi prin calculul său privind raporturile între diferite grosimi. Câteva din aceste instrumente sunt foarte bombate şi au lemnul foarte subţire. Altele sunt plate, cu feţele dintr-un lemn gros. Toate au însă o sonoritate plină, de mare calitate şi corespund cerinţelor muzicale celor mai pretenţioase. Cei care le-au măsurat în cele mai mici detalii au admirat  siguranţa extraordinară a creatorului lor.” (Zoltán Hegyesi, „Vioara şi constructorii ei”, Bucureşti, editura Muzicală, 1962).Autenticitatea lor a fost contestată de alţi experţi. Se ştie cu certitudine că ultimii ani de viaţă, petrecuţi în libertate, au însemnat perioada cea mai fructuoasă din viaţa lutierului cremonez, în care a creat cele mai valoroase instrumente. Dat uitării vreme de şapte decenii, el avea să fie readus în atenţie de Paganini, care şi-a procurat vioara devenită „Il cannone” în condiţii puţin cunoscute, probabil de la un diletant din Livorno, în 1802. Drumul gloriei lui Giuseppe Guarneri del Gesù fusese, în sfârşit, deschis.