de COSTIN TUCHILĂ

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/?page_id=218

istoria teatrului radiofonic in romania de costin tuchila

Actul de naștere

sigla istoria teatrului radiofonic costin tuchilaTeatrul la microfon are aproape aceeaşi vechime cu Radioul românesc. La mai puţin de patru luni de la inaugurarea postului public de radio (1 noiembrie 1928), ascultătorii aveau ocazia de a face cunoştinţă cu o nouă specie de teatru. Radiodifuziunea românească nu era în această privinţă în întârziere faţă de Occident. Radio Paris transmitea primele spectacole de teatru radiofonic în aceeaşi perioadă, în iarna 1928–1929, fapt menţionat de revista „Radio”. În numărul său din 24 februarie 1929 se putea citi: „În străinătate a apărut, bine distinct de teatrul propriu-zis, teatrul radiofonic. Între teatrul pur şi cel radiofonic există o diferenţă analoagă cu cea dintre piesa scrisă şi scenariul de cinema, cu machiajul scenic şi cel cinematografic etc. La început se credea de asemenea că cinematograful este «teatru fotografiat» – cum se crede acum că radiofonia dramatică e teatru transmis prin microfon. Sesizaţi deosebirea? În străinătate, aşa cum s-au diferenţiat autori dramatici de autori de scenarii, tot astfel s-a constatat că există o artă nouă, care prezidează la crearea pieselor pentru microfon.” În numărul următor, 24 (3 martie 1929), revista revenea: „Postul de la Turnul Eiffel pare că s-a specializat în Teatrul radiofonic şi este incontestabil că piesele care au fost radiodifuzate au adus formule noi.” Problema aflată în dezbatere în primele luni ale anului 1929 era specificul teatrului la microfon, pornind de la ceea ce numim noi astăzi adaptare radiofonică, regizor specializat, actori cu voci radiogenice, condiţii tehnice de realizare a decorului sonor. Se discuta mult şi despre repertoriu, despre piesele care se pot adapta cu uşurinţă pentru a fi transmise pe unde. Cum toate transmisiile se făceau în direct, dificultăţile erau subînţelese.

Societatea-de-Difuziune-Radiotelefonica-Bucuresti-cladirea-veche-RadioSocietatea de Difuziune Radiotelefonică din România (numele de până în 15 august 1936 al Radioului românesc) – clădirea veche Radio din str. G-ral Berthelot. Desen de Bogdan Calciu

Radioul românesc programase recitări încă din primele zile de funcţionare. În studiul Momente din evoluţia Teatrului radiofonic (publicat în Teatrul radiofonic, vol. I, Bucureşti, Oficiul de presă şi tipărituri al Radioteleviziunii Române, 1972), istoricul literar Victor Crăciun menţionează: „În 2 şi 3 noiembrie 1928 programele au anunţat recitări, fără să ştim cine a interpretat. În schimb, duminică 4 noiembrie, între orele 18–19, se difuzează muzică uşoară, între melodii recitând Victoria Mierlescu, actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti. Tot ea «spune» povestirea lui Horia Furtună, Sufletul copiilor, la 10 noiembrie, iar la 11 noiembrie recită Făt-Frumos de acelaşi poet şi Calendarul lui Aghiuţă de George Coşbuc. În aceste ultime două emisiuni găsim în embrion «Ora copiilor» şi «Ora satului». Al doilea actorhoria furtuna inceputurile radioului romanesc menţionat este G. Baldovin care recită la 18 noiembrieDoamne, greu mai e cu două din feeria Păcală de Horia Furtună şi Plugul şi tunul de George Ranetti. De data aceasta, recitările sunt anume alese pentru caracterul lor teatral, prima fiind chiar un monolog de teatru, iar a doua un dialog între plug şi tun care trebuia redat ca atare. A treia interpretă la microfon este Dorina Demetrescu, citind în continuare din Sufletul copiilor, la 1 decembrie şi recitând, la 2 decembrie, două poeme de Tudor Arghezi, Litanie şiDuhovnicească şi unul de Victor Eftimiu: Povestea mărgăritarului. În aceeaşi zi, recită Ion Finteşteanu fabule de Grigore Alexandrescu. În ordine cronologică, la microfon se perindă actorii: Alexandru Marius (9 decembrie 1928), El. Constantinidi (15 decembrie), A. Pop-Marţian (16 decembrie), Ion Manolescu (23 decembrie), George Conabie (30 decembrie). În anul următor, microfonul le stă acestora în continuare la dispoziţie, pe lângă ei însă recitând Nora Peyov (6 ianuarie), D. Demostene (20 ianuarie 1929), Ion Manu (24 ianuarie – continuând seria de emisiuni «Ora veselă», inaugurată cu o săptămână înainte), Păşculescu-Orlea (26 ianuarie), Ion Morţun (27 ianuarie), V. Valentineanu (1 februarie), Lili Popovici (3 februarie), Constantin Nottara (2 martie), N. Soreanu (9 martie), Sorana Ţopa (13 martie), George Vraca (31 martie), Ion Sîrbul (2 aprilie), N. Kiriţescu (30 mai), Marieta Sadova (23 iunie), Lucia Gingulescu, Vl. Maximilian (7 iulie), Tanţi Bogdan (29 august), Maria Mohor (8 septembrie), Aura Buzescu (10 septembrie), C. Toneanu (29 septembrie), Gina Sandri (1 noiembrie). După cum se observă, în primul an de radiofonie românească, actorii cei mai de seamă ai epocii au fost prezenţi la microfonul Studioului din strada Berthelot. Nu se ştie cu exactitate care sunt creaţiile recitate la microfon decât în câteva cazuri. S-au spus versuri din Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Vlahuţă, Gr. Alexandrescu, T. Arghezi, I. Pillat, Horia Furtună, V. Eftimiu. În general actorii erau prezenţi la trei rubrici principale: «Recitări», « Ora copiilor» şi «Ora veselă».”

revista radiofonia primul numar 9 noiembrie 1928

Revista săptămânală „Radiofonia”, anul I, nr. 1, vineri, 9 noiembrie 1928

În acelaşi studiu aflăm detalii despre contextul în care s-a transmis pe unde prima piesă de teatru. În 11 ianuarie 1929, revista „Radiofonia” anunţa inaugurarea teatrului în studio prin poemul liric O toamnă de Alfred Moşoiu, interpretat de Lili Popovici, în rolul Muzei şi Valeriu Valentineanu (Poetul), în pauza emisiunii muzicale de miercuri, 23 ianuarie (care era difuzată între orele 21.00 şi 22.45). Acesta nu poate fi considerat însă – nu-l considera nici conducerea de atunci a Radioului – ca spectacol propriu-zis de teatru radiofonic. Premiera în domeniu avea să urmeze după mai puţin de o lună, luni, 18 februarie 1929, când s-a transmis comedia Ce ştia satul de V. Al. Jean, avându-i în rolurile principale pe Maria Filotti şi Romald Bulfinski de la Teatrul Naţional din Bucureşti.

maria filotti ce stia satul prima piesa de teatru radiofonic

Maria Filotti

Anunţând-o, revista „Radiofonia” menţionează fără echivoc: „În Broadcastingul românesc producţiunea aceasta trebuie subliniată fiind prima încercare de a da teatru în studio.” Revista publica şi fotografia lui V. Al. Jean, cu legenda: „autorul primului teatru radiofonic”.

valjan ce stia satul incepututrile teatrului radiofonic

I. Valjan

Comedia lui I. Valjan (V. Al. Jean, două dintre pseudonimele*) lui Ion Alexandru Vasilescu, 16 decembrie 1881, Turnu Măgurele–28 aprilie 1960, Bucureşti) se montase în 1912 la Naţionalul bucureştean, jucându-se cu mare succes. Între 1 iunie 1923 şi 1 iunie 1924 autorul fusese director al Teatrului Naţional din Bucureşti (cf. Ionuţ Niculescu, Directorii Teatrului Naţional din Bucureşti, Bucureşti, Editura Nemira, 2002). Valjan, care se considera ucenicul lui Caragiale, era un autor cu mare audienţă la public, excelând în piesa într-un act. Lovinescu îl gratula cu calificativul „umoristul nostru cel mai bun, cu o notă de fineţă de observaţie”. Alegerea repertorială era, în context, inspirată, piesa având reale virtuţi radiofonice prin intriga deloc complicată şi verva dialogului. Ce ştia satul „se bazează pe ideea de când lumea că soţul află ultimul ceea ce tot satul ştie de mult. Grigore Marineanu pune însă la cale o farsă şi află chiar din gura soţiei, sigură că se pronunţase deja divorţul, tot ce nu ar fi voit să afle. Adevărul astfel obţinut îl absolvă de complicaţii morale şi în acelaşi timp îl răzbună. Victima e de astă dată soţia, care joacă rolul înşelătorului înşelat. Piesa, susţinută doar de simpla conversaţie, place prin atmosfera de bună dispoziţie, obţinând uşor adeziunea spectatorului.” (Cornel Moraru, Dicţionarul scriitorilor români, R – Z, Bucureşti, Editura Albatros, 2002).

*) A mai semnat: Val, i, Jean Valjan, Ioan Al. Valjan avocat. La sugestia lui Al. Davila adoptase în 1912, la premiera comediei Ce știa satul, criptonimul Valjan.

„O piesă parcă dinadins scrisă pentru radio”

sigla istoria teatrului radiofonic costin tuchilaLa două săptămâni după primul spectacol de teatru radiofonic, în 3 martie 1929 se transmitea în direct din studio piesa într-un act Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, care fusese difuzată în traducere germană, cu mare succes, şi la Radio Viena. Textul se preta de minune montării radiofonice, fapt remarcat în revista „Radio” (nr. din 3 martie 1929), unde se menţiona că Săptămâna luminată „are toate caracteristicile unei piese parcă dinadins scrise pentru radio”. Dar principala dificultate semnalată ţinea de regia artistică şi de „conducerea tehnică”mihail-saulescu istoria teatrului national radiofonic (regia tehnică, în termenii de azi), aceeaşi revistă menţionând în numărul următor, din 10 martie, că artiştii nu au fost îndrumaţi, „tocmai din lipsa regizorului”. Jucaseră în această piesă Ion Sârbul, Romald Bulfinski şi Sorana Ţopa de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Se critica şi modul de rostire la microfon, care dovedea lipsă de experienţă, actorii vorbind ca pe scenă, mult prea tare, ceea ce transformase „o parte din dialogurile lor şi îndeosebi răcnetul muribundului într-un muget asurzitor, disonant, de credeai că se sparg membranele căştilor.” „Radiodifuziunea dă oarecum înapoi după asemenea critici” (Victor Crăciun, Momente din evoluţia Teatrului radiofonic, înTeatrul radiofonic, vol. I, Bucureşti, Oficiul de presă şi tipărituri al Radioteleviziunii Române, 1972), programând în martie 1929 mai mult monoloage, fragmente, piese scurte (Ariciul şi sobolul de Victor Eftimiu, 19 martie; Barbu Lăutarul de V. Alecsandri în interpretarea lui N. Soreanu, 22 martie), care să nu creeze probleme legate de relaţia de joc, de raportul dintre voci, hotărâte de regizor. La 1 aprilie se difuzează un fragment dinNoaptea regilor de Shakespeare, dar la puţin timp – scrie Victor Crăciun – sunt anunţate două spectacole mari: Gringoire, comedie istorică de Théodore de Bainville (5 aprilie) şi O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale (19 aprilie).soare-z-soare3Această primă difuzare a comediei caragialiene îl avea ca regizor pe Soare Z. Soare, care distribuise actori ai Naţionalului bucureştean: Ion Sârbul (Jupân Dumitrache), Ion Morţun (Nae Ipingescu), Aurel Athanasescu (Chiriac), probabil cele două surori Ciucurescu, Maria şi Eugenia, în Veta şi Ziţa, George Baldovin (Rică Venturiano), Toto Ionescu (Spiridon). Nu se cunosc multe amănunte asupra acestei prime transmisii cu Noaptea furtunoasă. Soare Z. Soare avea să reia în mai multe rânduri spectacolul, păstrând în parte distribuţia. În 1932, de exemplu, în rolul lui Rică Venturiano apărea tânărul Paul Stratilat, în Spiridon – Victoria Mierlescu, în Chiriac – Ion Manu, restul distribuţiei rămânând neschimbată. Paul Stratilat, care avea să devină unul dintre regizorii de marcă ai teatrului radiofonic din anii ’50–’70, povesteşte astfel întâmplarea:

„Nu terminasem Conservatorul încă şi fusesem angajat «probist» la Teatrul Naţional din Bucureşti. Aici aveam fericitul prilej de a fi în permanenţă alături de cei mai valoroşi actori ai primei noastre scene şi de a primi îndrumările marelui regizor al timpului, Paul Gusty. Pe paul-gustyatunci, a-ţi începe cariera artistică într-un teatru era lucru extrem de anevoios. Trebuia mai întâi să faci ani de figuraţie şi «să duci tava», până să ţi se dea un rolişor de câteva cuvinte, ca: «masa e servită», «a sosit domnul conte» sau «sunteţi aşteptat».

De rol cu replici mai multe nici nu putea fi vorba, fără stagiul respectiv. De aceea am fost surprins când regizoratul teatrului m-a anunţat, într-o bună şi fericită zi, că sunt chemat după amiază la o repetiţie cu comedia O noapte furtunoasă de către directorul de scenă Soare Z. Soare.

Până la ora patru, când urma să înceapă repetiţia, bucuria ce-mi inundase sufletul se contopea cu o imensă emoţie.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât nu-mi explicam cum de căzuse alegerea pe mine. Mă văzuse şi mă apreciase cumva Soare Z. Soare în rolul lui Rică Venturiano pe care-l făcusem la clasă?! Şi dacă era aşa, cum de mi-l încredinţase mie, înaintea altor actori vârstnici, care îl jucaseră până atunci de zeci de ori şi se ambiţionau să-l mai joace încă, în ciuda anilor şi cu ajutorul salvator al machiajului, care, cu magia sa, ne transforma pe noi cei tineri, în bătrâni, iar pe aceştia în juni primi?!

Bineînţeles că am sosit cel dintâi la repetiţie. Îndată după mine au început să apară câţiva dintre protagoniştii de seamă ai Naţionalului: Ion Morţun, Ion Sârbul, Ion Manu şi o doamnă ion-sarbulasupra căreia amprenta anilor era destul de pronunţată, însoţită de o alta ceva mai tânără: erau «Ciucureştile»: Maria şi Eugenia, celebre în rolurile Veta şi Ziţa din Noaptea furtunoasă.

Venind şi regizorul, aflarăm că piesa nu se va juca pe scenă, ci la Radio, având distribuţia următoare: Jupân Dumitrache – Ion Sârbul; Ipingescu – Ion Morţun; Chiriac — Ion Manu; Veta şi Ziţa – surorile Ciucurescu iar Rică Venturiano – subsemnatul. După două zile de repetiţii asidue la masa din foaierul Naţionalului, ne-am prezentat la Radio în vechea clădire pe locul căreia s-a înălţat măreţul edificiu de astăzi.

Acum mă încerca o dublă şi justificată emoţie: aceea a repetiţiei în studio şi că pentru prima dată pătrundeam în acest loc la care mă gândisem cu adâncă evlavie şi naturală curiozitate: oare cum or fi arătând încăperile şi mai cu seamă aparatele care transmit nevăzut, fără fire, prin undele eterului, sunetele, la sute şi mii de kilometri distanţă?!

Şi curiozitatea mi-a fost satisfăcută: studioul era o cameră mare, având pereţii capitonaţi cu catifea; în mijloc se afla un microfon; la una din extremităţi era instalat un ecran, în spatele căruia se agitau regizorul tehnic, regretatul inginer Al. Lohan şi regizorul nostru artistic Soare Z. Soare. Ei ne dădeau indicaţiile respective printr-un difuzor instalat în studio. Sub ecranul de sticlă, era montat un tablou pe care se aflau scrise diferite recomandaţii pentru interpreţi: «linişte», «începe», «mai tare», «mai încet» şi altele care se luminau după cum era necesar.

paul-stratilatLa microfon am repetat încă două zile, după care a avut loc transmisia pe viu, aşa cum se făceau toate transmisiile pe atunci, întrucât nu existau magnetofoane. De astă dată, emoţia a fost copleşitoare şi pe bună dreptate: jucam pentru prima oară în această nouă şi deosebit de interesantă formă de teatru şi tot pentru prima oară, aveam ca parteneri pe unii din cei mai străluciţi actori ai scenei româneşti.

Dar totul a ieşit neaşteptat de bine, date fiind emoţiile tuturor, precum şi primul contact cu microfonul.” (Cum am făcut cunoştinţă cu microfonul, în Teatrul radiofonic, vol. cit.).

Nopţii furtunoase din aprilie 1929 i-au urmat un fragment din Chiriţa în Iaşi, cu Nataşa Alexandra, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, tot în regia lui Soare Z. Soare (jucau N. Săvulescu şi Sonia Cluceru), piesa într-un act Concert simfonic de Paul Prodan, în care erau distribuiţi Vladimir Maximilian, Marieta Rareş şi Ion Finteşteanu, pentru ca în 9 iunie 1929 să fie difuzată Patima roşie de Mihail Sorbul, spectacol considerat ca „încheind epoca dibuirilor” (Victor Crăciun) prin realizarea sasorana-topa radiofonică. În revista „Radio şi Radiofonia” (nr. din 16 iunie 1929) se putea citi: „Regizorul anonim al piesei […] a găsit de data asta nota justă, căci întreaga acţiune dramatică s-a desfăşurat într-un cadru unitar, fără să jeneze auditorii.” Distribuţia fusese: A. Athanasescu (Castriş), Nicolae Bălţăţeanu (Rudi), Sorana Ţopa (Tofana), Ion Sârbul (Sbiltz), Puia Ionescu (Crina).

Se punea aşadar, încă de la început, după cum se observă din presa vremii, problema specificului teatrului cu unică dimensiune: repertoriu, adaptare radiofonică a pieselor scrise pentru „teatrul de scândură”, apariţia autorilor care să scrie special pentru teatrul radiofonic, regizori specializaţi, actori cu voci radiogenice, dinamica şi culoarea vocilor, posibilitatea de a realiza, cu mijloacele vremii, decorul sonor, nu în ultimul rând lipsa unui studio cu dotări speciale pentru teatrul radiofonic.