Istoria și mântuirea, potrivit lui Joseph Ratzinger

[altmariusliterar]

Alexander Baumgarten
România literară nr. 48/2019

• Joseph Ratzinger, Teologia istoriei la Sfântul Bonaventura, traducere din limba germană de Dan Siserman, Editura Sapientia, Iași, 2019
• https://romanialiterara.com/2019/12/istoria-si-mantuirea-potrivit-l...
• 

Este entuziasmant faptul că domnul Dan Siserman a publicat traducerea în limba română a Teologiei istoriei la Sfântul Bonaventura, susținută ca teză de abilitare în 1957 de tânărul teolog Joseph Ratzinger, viitor papă al Bisericii Catolice sub numele de Benedict al XVI-lea. Deși i s-au tradus nenumărate lucrări în limba română, faptul că această lucrare de debut a lui Ratzinger ne este accesibilă permite o meditație atentă, pe de o parte, asupra modului în care autorul judecă o parte importantă a filosofiei istoriei de tradiție latină și, pe de altă parte, asupra modului în care autorul își lasă în text aluzii sumare privind aplicarea acestei judecăți asupra propriului secol. Desigur, înțelegerea celor două perspective este dezechilibrată cantitativ în această carte: ea se ocupă aproape în totalitatea ei de Augustin, Gioacchino da Fiore și Bonaventura, dar conține o singură aluzie la „teologia eliberării“, una singură la experiența celui de-al treilea Reich și mai multe aluzii la conceptul de „pace“, dintre care doar unele se referă la lumea contemporană. Totuși, mi-aș lua curajul să trec peste acest dezechilibru cantitativ, motivându-mi credința în prezența unui mesaj actual în contextul în care Ratzinger îl adresează mediului și timpului său tensionat. Teza cărții este foarte simplă și aș rezuma-o astfel: în tradiția de lectură a Scripturii, părinții Bisericii sunt de acord asupra unei pluralități a sensurilor interpretării. Pe acest acord s-a bazat o filosofie a istoriei, lansată de Augustin, în Despre cetatea lui Dumnezeu: sensul istoriei stă pe un plan al mântuirii, deși el se poate împlini doar extraistoric. Treptat (prin Rupert de Deutz, Anselm din Havelberg și Honorius din Autun) această idee a primit determinații prin care autorii identifică fapte istorice cu proiecția augustiniană. În secolul al XII-lea, Gioacchino da Fiore a dat o turnură originală ideii, suprapunând acțiunile separate ale persoanelor Treimii cu epoci istorice distincte și anunțând încheierea epocilor Tatălui și Fiului și sosirea epocii Duhului: împlinirea planului mântuirii devine intraistorică. Această idee a fost cuplată în jurul anului 1240 cu mesianismul franciscan prin Gerard de Borgo San Donnino, prin care ordinul devenea identic celui spiritual, care înfățișa sfârșitul istoriei. Bonaventura, ca general al ordinului său, în prelegerile sale despre creația divină din 1273 (Collationes in Haexaimeron) a criticat această atitudine, deosebind cele două ordine, dar recuperând în gândirea sa ideea unei împliniri intraistorice a mântuirii. El vorbește astfel, pentru Ratzinger, despre „speranța unei transformări intraistorice a Bisericii“ (p. 41), identificându-l pe Francisc cu „îngerul care se înalță de la răsăritul soarelui“ din Apocalipsa, 7, 2. Ca argumente, el reînnoiește tradiția credinței în pluralitatea sensurilor Scripturii, identificând în ele o serie de „arătări“ profetice (theoriae, revelationes), și oferind astfel o variantă a profetismului gioacchimist care nu mai este ancorată pe prezența exclusivă a Duhului, ci a Fiului, care nu mai identifică brutal cele două ordine, dar păstrează ideea mântuirii intraistorice sub forma ideilor de speranță și de pace. Îmi pot imagina două reacții la această teză. Prima este cea a medievistului; a doua este una spontană, a mâinii care pune pe o tablă piesele unei analogii. Medievistul ar putea spune: da, salvarea lui Bonaventura din contextul gioacchimist este strălucitoare; și totuși, nu el însuși a făcut-o deja, ca șef al ordinului, pentru a-i salva pe franciscani de interpretările devenite ulterior heterodoxe ale vieții lui Francisc? Apoi: da, ideea unei păci sperate intraistoric nu este augustiniană; dar totuși, principiul pluralității interpretării Scripturii la același nivel hermeneutic, precum și acțiunea comună a persoanelor divine în istorie sunt augustiniene (Despre Treime, I-IV): iar atunci, remanierea lui Bonaventura nu este totodată și o revenire prudentă la Augustin? Apoi, este adevărat că filosofia istoriei se poate baza numai pe interpretarea spirituală a textului; dar textele nu ne confirmă ceea ce spune autorul la p. 113, potrivit căruia numai acest sens este cel valid, căci altminteri textul nu se mai adresează conștiinței simple, care i-a preocupat de fapt pe franciscani în toată istoria lor. Iată trei motive care mă fac să citesc această tulburătoare carte și sub forma unei analogii simple: dacă trecerea de la profețiile lui Gioacchino la al treilea Reich este una continuă (cum spune autorul), atunci remanierea lui Bonaventura oglindește speranța într-o epocă a păcii, ca o mântuire imanentă lumii noastre. Mă tulbură (poate tocmai pentru că nu sunt teolog) faptul că natura intraistorică este comună acestor modele.