În 1924, la Jocurile Olimpice de la Paris, România, înscrisă ca a treia participantă în turneu la rugămintea Franţei, obţinea medalia de bronz la rugby. În 1991, România pierdea cu 30-3 în faţa Franţei într-un meci de Cupă Mondială. Întrebat de ce nu au fost menajaţi titularii, din moment ce nimeni nu se aştepta ca România să şi câştige partida respectivă, un oficial român a răspuns, sigur pe el şi sportiv, că un asemenea gest nu ar fi fost decât o ofensă gratuită adusă Franţei.
De ce, la aproape 70 de ani distanţă, se cuvenea încă să fim recunoscători Franţei? Întrebarea nu este lipsită de sens. Răspunsul este complex şi implică o analiză a întregii istorii a sportului românesc, o istorie la care jucătorii de rugby au contribuit mult mai mult decât prin simpla „împământenire” a unei discipline despre care multă lume crede că „e un joc de rândaşi practicat de gentlemen”. Iar în cazul românesc, această zicală populară surprinde, de fapt, atât esenţa unei discipline sportive, cât şi interesanta ei istorie.
Când spunem „rugby“, ne gândim automat la William Web Ellis şi la actul său de revoltă. Numele lui Thomas Arnold, directorul colegiului de la Rugby, este la fel de important. Dar, ca şi în cazul fotbalului, istoria acestei discipline este mult mai lungă şi mai complexă.
„A”-ul din F.I.F.A. vine de la termenul „asociaţie” şi nu de la „amator”. „Fotbalul-asociaţie” este o formă a jocurilor cu mingea cunoscute în Evul Mediu. Ca regulă generală, mingea putea fi manevrată atât cu piciorul, cât şi cu mâna. Rugby-ul şi fotbalul american, dar şi jocul de calcio din Italia sau soule din Franţa fac parte din aceeaşi categorie.
De la jocul cu mingea la rugby şi fotbal
Absenţa nu atât a unor reguli privind desemnarea câştigătorului, cât a celor privind grija pentru siguranţa adversarului (sau a coechipierului) a dus la interzicerea acestor jocuri prin edicte regale. Într-o carte de sfaturi („Basilicon Doron” din 1599) pentru prinţul Henric (mort înainte de a accede la tron), regele Iacob I al Angliei şi Scoţiei considera jocul cu mingea ca „dezordonat”, nepotrivit în comparaţie cu exerciţiile atletice fundamentate pe mişcări ordonate.
În cursul secolului al XIX-lea societatea britanică dezvolta tot mai mult un cod de conduită bazat pe condamnarea violenţei şi pe un comportament public în care „mărunţişuri” precum mâncatul cu mâna, scuipatul sau râgâitul erau blamabile. Jocurile medievale, pentru care violenţa nu era neobişnuită, chiar dacă existau reguli de desfăşurare a lor, au fost incluse în acest proces de codificare.
Unul dintre motive a fost importanţa tot mai mare acordată educaţiei fizice în colegiile britanice. Iniţial, regulile nu erau unitare, ci adaptate de fiecare colegiu în parte. Devenite parte a unui stil de viaţă, aceste jocuri, transformate din distracţii în sporturile de astăzi, au fost purtate de absolvenţi – deveniţi militari, funcţionari sau oameni de afaceri – în toate colţurile Imperiului britanic, sau, mai bine spus, oriunde a ajuns o comunitate britanică.
Rugby-ul este unul dintre aceste sporturi. În 1872, englezii din Le Havre şi Paris au înfiinţat primele cluburi din Franţa. Terenul era propice, asemănarea cu jocurile medievale importantă şi în mai puţin de câteva decenii Franţa număra mai multe zeci de cluburi. De altfel, în anii 1920, presa românească vorbea încă despre disciplina „fotbal-rugby”.
Boierii coboară pe teren
Şi totuşi, dacă rugby-ul s-a născut în Anglia, de ce trebuie să fim recunoscători Franţei?
Răspunsul simplu este acela că majoritatea sporturilor, deşi inventate (sau, mai bine spus, codificate) în arhipelagul britanic, au sosit în România prin intermediul tinerilor fii de boieri plecaţi la studii în Franţa. La începutul secolului al XX-lea, educaţia fizică şi sportul erau tot mai des considerate, şi în societatea românească, drept modalităţi dezirabile de a petrece timpul liber, de asemenea, de a educa tineretul şi de a pregăti tinerii pentru apărarea patriei iar tinerele pentru a deveni mame sănătoase.
Pe acest fundal a apărut în 1908 la Bucureşti Tennis-Club-Român (T.C.R.). În Capitală exista deja un club de tenis, Doherty, frecventat mai ales de diplomaţi şi de străinii care lucrau în România. Încă de la apariţie, T.C.R. avea aşadar un sens naţional: fondatorii săi îşi propuneau să răspândească sportul în rândul maselor, să contribuie la occidentalizarea societăţii româneşti prin răspândirea culturii fizice.
Fondatorii T.C.R. erau fraţii Mircea, George, Barbu şi Ion Iconomu şi Grigore Caracostea. Acesta din urmă, cunoscut şi ca unul dintre primii ziarişti sportivi de la noi, jucase pentru Racing Club de France, club fondat în 1882. Pe cei cinci îi unea faptul că fuseseră colegi de liceu la Paris, la „Janson de Sally”. Li se alăturase Ion Cămărăşescu, considerat „un camarad mai în vârstă”. În 1919, Mircea şi Ion Iconomu, dar şi Grigore Caracostea jucau pentru echipa naţională în primul ei meci, desfăşurat la Paris în cadrul „Jocurilor Pershing”, prima competiţie sportivă internaţională de după marele război.
Să notăm că printre jucătorii români se numărau şi Rudolf Schmettau (cunoscut şi ca atlet şi preşedinte al federaţiei de specialitate), Radu Polizu sau actorul George Vraca. George Iconomu căzuse pe front.
Dar T.C.R. era o echipă elitistă, în ciuda intenţiilor bune anunţate. Tenisul, rugby-ul, atletismul promovate de fondatorii clubului nu au găsit ecoul scontat în rândul maselor. Fotbalul nu era doar mai atractiv, ci şi mai democratic. După 1918, rugby-ul şi-a continuat existenţa ca un sport aristocratic, întocmai ca şi tenisul sau hocheiul. Iată şi un exemplu elocvent: în 1934, Consiliul Federaţiei de Rugby a decis ca jucătorii să contribuie cu suma de 3.000 de lei pentru organizarea unei partide la Bucureşti, banii urmând să fie returnaţi apoi din încasări.
Fondatorii T.C.R., sprijiniţi de principele Carol, aveau să fondeze, tot după model francez, Federaţia Societăţilor de Sport din România, prima organizaţie de nivel naţional, ce reunea însă cluburi şi asociaţii şi nu federaţii de ramură.
După modelul T.C.R., în Bucureşti s-au înfiinţat şi alte echipe. În 1914, inginerul Nicolae (Nae) Mărăscu punea bazele Stadiului Român, după ce contribuise la înfiinţarea unei echipe a Liceului Mihai Viteazul. În 1937, gruparea a primit înaltul patronaj al regelui Carol al II-lea. În februarie 1916, matematicianul Traian Lalescu şi Octav Luchide, viitorul secretar al Federaţiei Române de Fotbal, puneau bazele Sportului Studenţesc, o altă grupare polisportivă ce a inclus rugby-ul printre disciplinele practicate. Majoritatea jucătorilor era formată de tineri provenind din zona cartierului denumit pe atunci Parcul Domeniilor, aşadar de o condiţie socială ceva mai modestă faţă de cei de la T.C.R. O echipă de rugby a luat fiinţă şi pe lângă Poşta Română.
Deşi recunoscut ca un sport al fairplay-ului, rugby-ul stârnea şi pasiuni ce degenerau în violenţă: în 1931, o partidă dintre Stadiul Român şi P.T.T. se termina cu o bătaie între jucători, fapt deplâns de presa vremii.
Surprinzător poate, prima echipă din provincie a fost cea din Petroşani, meritul revenind inginerilor mineri sosiţi de la Bucureşti. Pentru puţină vreme a existat şi o echipă la Lupeni. În 1939 fusese înfiinţată şi o echipă a I.A.R. Braşov, din nou datorită inginerilor sosiţi de la Bucureşti.
Un sport al Capitalei?
Majoritatea jucătorilor era formată din tineri polisportivi de bună condiţie socială, absolvenţi cu studii superioare. Dar nu doar elitele sociale româneşti erau atrase de rugby. În 1938, doi ingineri de la Astra Română, George Ross Gunther şi Jack Facer făceau parte din rândurile Stadiului Român. Într-un interviu acordat ziarului „Timpul” ei se arătau dezamăgiţi de faptul că publicul nu acorda rugby-ului acelaşi interes ca şi fotbalului.
Federaţia Română de Rugby s-a format în 1931, ca urmare a Legii Educaţiei Fizice din 1928. În 1940 avea afiliate 13 cluburi şi aproximativ 750 de sportivi, dar nu reuşise să rezolve cea mai gravă problemă: absenţa terenurilor de joc şi de antrenament.
Chestiunea era veche: chiar dacă „Terenul de la Şosea” – pe locul actualului Stadion Naţional de Rugby îi revenise de foarte timpuriu, în zilele ploioase afluenţa publicului era redusă iar jucătorii obligaţi să se descurce în lipsa… vestiarelor. Nu o dată presa a relatat despre cazuri de furt din bunurile jucătorilor, publicând şi fotografia butoiului din lemn folosit pe post de vestiar. Mai mult, în 1938, terenul de la Şosea pe care se antrena de obicei Stadiu Român a fost dat peste noapte organizaţiei Straja Ţării, pentru a se amenaja o tabără model.
Totuşi, ca urmare a bunelor rezultate internaţionale obţinute către sfârşitul anilor 1930, Federaţia Română de Rugby a iniţiat un program de popularizare a rugby-ului, în colaborare cu Asociaţia Creştină a Tinerilor, secţia română a Y.M.C.A. Un comitet format din Constantin Zahirnic, B. Anastasiade şi prinţul Şerban (Bani) Ghica a fost alcătuit special pentru acest proiect, pus în umbră de izbucnirea războiului mondial.
Democratizarea jocului de rugby s-a produs abia după cel de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, au apărut centre noi. Perioada interbelică rămâne una ataşată istoriei elitelor româneşti
FOTO Guliver/Getty Images, arhiva personală Marian Burlacu,
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius