Din isihie se nasc cuvintele. Din isihie se nasc îngerii. Din isihie se naște rugăciunea. Din tăcere se naște smerenia. Prin isihie îl simți pe Dumnezeu. Iată câteva foloase duhovnicești ale practicării isihiei. De aceea, Sfinții Părinți iubeau isihia mai mult decât orice virtute. Orice om, indiferent de rasă, etnie, culoare, religie, la un moment dat, are nevoie de linişte, de a se cufunda în propriul sine şi a rămâne un timp în isihie. Aceasta se impune cu atât mai mult într-o lume zgomotoasă şi vicioasă cum este cea din zilele noastre, care l-a obişnuit pe om cu un anumit zgomot permanent şi cu o agitaţie continuă. Aşa se face că omul când ajunge acasă, primul lucru pe care îl face este acela de a da drumul la radio sau televizor, liniştea scoţându-l din ritmul zilei, al obişnuinţei. Mai mult, am înţeles că multe familii tinere apelează la zgomotul de la feon sau aspirator pentru a adormi bebeluşul, iar la tineret, muzica tehno din cluburi a devenit viaţa lor. Zgomot, cât mai multă gălăgie, asta este lumea în care trăim.
Rugăciunea, mai înainte de toate e o întâlnire cu Dumnezeu; în liniștirea rugăciunii, uneori noi simţim prezenţa lui Dumnezeu. Dar sunt perioade când noi ne putem aşeza în faţa lui Dumnezeu numai printr un act de credinţă, fără să simţim prezenţa Lui. Faptul constă nu în gradul nostru de percepere, nu El face această întâlnire posibilă şi fecundă. Trebuie îndeplinite alte condiţiuni şi fundamentală din ele e ca omul care se roagă să fie real.
Trăind în societate, noi lăsăm să se fundamenteze (manifeste) cele mai felurite laturi ale personalităţii noastre. Fiecare dintre noi, e un om în anumite împrejurări şi cu totul altul în altele, autoritar în condiţiile unde el este şef, absolut supus acasă, cu totul altul printre prieteni. Fiecare "eu" e foarte complicat însă nici una din aceste feţe false, sau din acelea care în parte sunt false, iar în parte autentice, ne e "eul" nostru adevărat într o măsură suficientă pentru ca să stea de la faţa noastră în prezenţa lui Dumnezeu.
Acest lucru slăbeşte rugăciunea noastră, creează împărţirea minţii, inimii şi a voinţei. După cum zice Polonius în "Hamlet": "Fii fidel ţie, atunci după cum dimineaţa urmează după noapte, va urma după aceasta fidelitatea faţă de toate". A descoperi dreptatea despre noi înşine, nouă de obicei ne vine așa de greu din cauza slavei noastre deşarte, şi a faptului că ea determină compătimirea noastră. Slava deşartă constă în faptul ca să ne înălţăm cu ceva care n are valoare şi aceasta depinde de judecata noastră despre noi, de părerea oamenilor, care nu trebuie să aibă pentru noi o astfel de greutate.
Slava deşartă e primul inamic cu care trebuie să ne luptăm, deşi după cum spun Sfinții Părinţi, el e cel de pe urmă care e biruit. Exemplul unei slave deşarte învinse găsim noi în istorisirea despre Zacheu (Luca 19,1) şi ea poate să ne înveţe multe. Zacheu era un om bogat care ocupa o poziţie socială înaltă; el era un funcţionar al Imperiului Roman, încasator de biruri şi trebuie să se ţină seama de situaţia sa. El era un cetăţean de bază în orăşelul său; felul de a privi lucrurile, care poate fi exprimat prin cuvintele "ce vor zice oamenii?" putea să l oprească de la întâlnirea cu Hristos. Însă, când Zacheu a auzit că Hristos trece prin Erihon, irezistibil a vrut să l vadă, şi el a uitat că poate părea ridicol (iar acest lucru pentru noi e mai rău decât foarte multe rele), şi acest venerabil cetăţean a alergat şi s a suit într un copac! A putut să l vadă. Toată gloata şi fără îndoială mulţi râdeau. Însă dorinţa de a l vedea pe Iisus era aşa de puternică că el a uitat să se gândească la ce vor zice alţii; pentru un timp scurt a încetat să mai depindă de părerea străină şi în acest moment a fost deplin el însuşi; acesta era Zacheu omul, iar nu Zacheu vameşul sau Zacheu bogătaşul sau Zacheu cetăţeanul.
Umilirea e una din căile prin care noi ne putem dezvăţa de slava deşartă, însă dacă umilirea nu i acceptată benevol, ea poate să întărească numai sentimentul de obidă şi să ne facă pe noi chiar mai mult să depindem de părerea altor oameni. Cealaltă cale e smerenia. În fondul său smerenia este situaţia aceluia în faţa judecăţii lui Dumnezeu.
Aceasta e situaţia celui care e în ţărâna pământului. Sunt momente care ne smulg pe noi din starea de dependenţă, de influenţa asupra noastră a altor oameni; acestea sunt de amărăciune adâncă sau a unei bucurii adevărate atotmistuitoare; când Împăratul David juca înaintea chivotului legii (II Regi 6,14) mulţi ca fiica lui Saul, Michaela, socoteau că Împăratul se poartă necuviincios. Ei probabil zâmbeau sau în zăpăceală îşi întorceau faţa. Însă el era plin de bucurie ca să observe acest lucru.
Mulţi scriitori duhovniceşti spun că noi trebuie să ne silim a afla pe Hristos în noi. Hristos este un om desăvârşit pe de a ntregul autentic, şi noi putem să începem a descoperi ce este în noi autentic, descoperind ce este în noi autentic asemănător cu el. Sunt în Evanghelie locuri împotriva cărora noi ne revoltăm şi altele de pe urma cărora inima noastră arde în noi (Luca 24,32). Sunt momente când noi suntem dispuşi să ne împăcăm cu vrăjmaşii noştri; însă dacă omul refuză să ne vină întru întâmpinare, dispoziţia noastră pacifistă de grabă se schimbă cu cea belicoasă.
Aşa s a întâmplat cu Miusov în "Fraţii Karamazov" a lui Dostoievski. El era insuportabil cu cei din jur; de aceea a restabilit în sine sentimentul demnităţii proprii, începând totul din nou, însă neobrăzarea neaşteptată a lui Fedor Pavlovici, din nou i a schimbat sentimentele lui. Tot ce se stinsese în inima lui şi se potolise, de îndată s a aprins. Nu e de ajuns să ne unim de locurile care ne par atât de sigure, trebuie să urmeze o luptă, ca în fiecare clipă a vieţii noastre să fim ceea ce suntem în momentele cele mai bune şi atunci treptat vom arunca de pe noi tot superficialul şi vom deveni mai reali şi mai adevăraţi; după cum Hristos este însuşi adevărul şi realitatea însăşi, aşa şi noi să devenim tot mai mult ceea ce este Hristos. Lucrul nu constă într o imitare exterioară a lui Hristos, ci în faptul că în interior este El. Imitarea lui Hristos nu e o copiere externă a purtării Lui sau a vieţii Lui; aceasta este o luptă grea şi complicate, pe care o duce orice om care este angajat în procesul mântuirii.
Dumnezeu totdeauna e adevărat, totdeauna e El însuşi şi dacă noi am putea să stăm în faţa Lui aşa cum este El faţă către faţă şi să percepem realitatea obiectivă, totul ar fi fost simplu, însă noi izbutim subiectivi a voala acest adevăr, această realitate în faţa căreia ne aflăm şi să l înlocuim pe Dumnezeu cel autentic cu o imagine palidă a Lui, sau, mai rău decât aceasta cu un Dumnezeu care e ireal din cauza unei reprezentări a noastre despre El unilaterale şi sărăcăcioase. Noi trebuie să venim la Dumnezeu, nu pentru ca să încercăm cutare sau cutare emoţii sau să retrăim un experiment mistic. Nu. Noi trebuie să venim la Dumnezeu pur şi simplu ca să ne aflăm în prezenţa Lui, şi dacă El vrea ca noi să încercăm adevărata Lui absenţă şi atunci e binecuvântat Dumnezeu pentru că, după cum am văzut El e liber să se apropie sau să nu se apropie de noi. Sentimentul absenţei lui Dumnezeu, noi îl putem încerca din voia Lui, El poate dori ca noi să tânjim după El şi să cunoaştem cât e de scumpă prezenţa Lui, dându ne să cunoaştem din experienţă ce e singurătatea culminantă.
Sfântul Antonie spune că suirea omului spre îndumnezeire începe din momentul creaţiei lui; chiar de la început Dumnezeu ne dă harul necreat, ca noi să putem ajunge la unire cu El. Din punct de vedere ortodox nu există "om natural" căruia i se dă harul ca un supliment oarecare. Primul cuvânt al lui Dumnezeu, care ne a chemat pe noi din nefiinţă, a fost şi primul nostru pas spre îndeplinirea chemării noastre, ca Dumnezeu să fie întru-tot şi noi în El precum şi El în noi.
Începând rugăciunea, noi nădăjduim să l simţim pe Dumnezeu ca pe cineva care e prezent aici, nădăjduim că rugăciunea noastră va fi dacă nu un dialog, apoi măcar o cuvântare adresată Aceluia care ascultă. Rugăciunea noastră totdeauna ajunge la Dumnezeu, însă nu totdeauna răspunsul la ea e sentimentul de bucurie sau de pace. Sunt momente când rugăciunea curge uşor şi liber şi alte momente când în noi apare sentimentul că izvorul ei a secat. Atunci trebuie să ne folosim de rugăciunile care au fost compuse de alţi oameni şi unde e exprimat în trăsături fundamentale tot în ce credem noi, chiar dacă în momentul dat acest lucru nu este înviorat pentru noi printr un ecou adânc al inimii noastre. Într un astfel de timp, rugăciunea noastră trebuie să fie un act îndoit al audiţiei a credinţei nu numai în Dumnezeu, ci şi în noi înşine; noi trebuie să credem în credinţa noastră, care în momentul de faţă s a întunecat, deşi e o părticică din noi înşine.
Însă se întâmplă şi aşa, că nouă nu ne trebuie niciun fel de cuvinte de rugăciune, nici ale noastre proprii, nici ale oricărei persoane şi atunci noi ne rugăm într o desăvârşită tăcere. Desăvârşita tăcere e o rugăciune ideală, cu condiţia, totuşi ca aceasta să fie o tăcere autentică, iar nu o visătorie. Noi foarte puţin cunoaştem din experienţă, ce e o astfel de tăcere a trupului şi a sufletului, când în suflet domneşte o linişte desăvârşită, când o pace desăvârşită umple trupul, când se curmă orice agitaţie şi mişcare şi noi stăm în faţa lui Dumnezeu, până la sfârşit deschişi în actul închinării. Sunt momente când fizic ne simţim bine, nu ne vine să încordăm mintea, am obosit de cuvinte, pentru că le am rostit deja atâta; nu ne vine să ne mişcăm şi simţim o bucurie în această stare de echilibru sfărămicios, aici e acea limită unde se poate aluneca în înșelătorie.
Tăcerea lăuntrică e lipsă de orice mişcare lăuntrică a gândurilor sau emoţiilor, când aceasta e o stare de deplină vigilenţă de deschidere pentru Dumnezeu. Noi trebuie, când putem, să păstrăm o deplină linişte, însă niciodată nu se cuvine de a admite, ca ea să se transforme într un sentiment de simplă satisfacţie. Ca să ne ferim de acest lucru, marii povăţuitori ai ortodoxiei ne învaţă să nu părăsim niciodată cu totul obişnuitele forme de rugăciune, pentru că chiar cei care au ajuns până la această tăcere contemplativă, socoteau necesar când simţeau primejdia unei slăbănogiri duhovniceşti, din nou să întrebuinţeze rugăciuni, până când rugăciunea va restabili tăcerea în suflet.
Părinţii greci socoteau această tăcere pe care ei o numeau isihie şi punct de plecare şi cunună a vieţii de rugăciune. Tăcerea e o stare când toate puterile sufletului şi ale trupului petrec în deplină pace, linişte, reculegere, într o stare de desăvârşită vigilenţă şi în acelaşi timp de libertate de orice agitaţie şi mişcare. În operele multor părinţi, noi găsim imaginea unui eleşteu; până când pe suprafaţa eleşteului e o încreţitură, nimic nu poate să se reflecte în el adevărat, nici copacii, nici cerul, iar când suprafaţa lui e cu totul liniştită cerul şi copacii de pe mal, se reflectă în el perfect şi totul în această oglindire e aşa de clar, ca şi în realitate.
Părinţii întrebuinţează şi altă imagine; până când nu se va fi aşezat nămolul ce s a ridicat de pe fundul eleşteului, apa nu e limpede şi prin ea nu se poate vedea nimic. Ambele aceste comparaţii se referă la starea inimii omeneşti. "Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei vor vedea pe Dumnezeu", (Matei 5, 8). Până când în suflet nu e linişte, nu poate fi nici vedere, însă când liniştea ne va pune în prezenţa lui Dumnezeu, vine o tăcere cu totul de alt gen, mult mai absolută; o tăcere a sufletului, care nu numai petrece în linişte şi reculegere, ci pe care prezenţa lui Dumnezeu o menţine în tremurarea unei închinări evlavioase, o tăcere în care "rugăciunea uneşte sufletul cu Dumnezeu".
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii!
Doamne ajută!
Ştefan Popa
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius