Isihasmul romanesc

[altmariustotal ortodox]

Isihasmul, cuvant de origine greaca, insemnand tacere, liniste si concentrare interioara, reprezinta o traditie ascetica din secolele IV si V, dar care s-a organizat ca o miscare de renastere spirituala si teologica in secolele XIII si XIV, prin introducerea "rugaciunii lui Iisus" ca metoda de concentrare si pace launtrica, in care sufletul asculta si se deschide lui Dumnezeu.

Isihia a fost practicata de parintii desertului care au avut ca sursa de inspiratie Filocalia si care si-au insusit, ca disciplina de dezvoltare a vietii interioare, invocarea continua a numelui lui Iisus. "Rugaciunea inimii", numita si "Rugaciunea lui Iisus" sau "Rugaciunea pura", constand din cuvintele: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", este bazata pe textul din Luca 17, 21 "Imparatia lui Dumnezeu estr inlauntrul vostru" si pe indemnul Apostolului Pavel, din 1 Tes. 5, 17, "rugati-va neincetat" si "staruiti in rugaciune" (Col. 4, 2).

Intemeietorul propriu-zis al isihasmului este Sfantul Ioan Scararul (+649), autorul lucrarii "Scara raiului", in care recomanda rugaciunea monologica redusa la un singur cuvant "Iisuse". Pentru parintii isihasti, teoria si practica rugaciunii lui Iisus, meditatia in tacere asupra numelui lui Iisus si starea de liniste pe care aceasta o produce, nu sunt un scop in sine.

Isihia creaza mai degraba o stare in care se practica virtutile, dintre care cele mai importante sunt curatia inimii, pocainta, dar mai ales sobrietatea, trezia sau atentia inimii. Sfantul Simeon Noul Teolog vorbeste de cunostinta si simtirea harului, iar Sfantul Grigorie Palama, de contemplarea nemijlocita a slavei ncereate, ca elemente esentiale ale spiritualitatii isihaste.

Ca miscare ce s-a organizat la Athos, in secolele XII-XIV, isihasmul nu poate fi separat de teologia "caracterului necreat al luminii taborice" si de experienta nemijlocita a slavei lui Dumnezeul.

La toate acestea, monahismul romanesc a adaugat isihasmului o noua dimensiune, dupa cum vom vedea mai tarziu, care i-a conferit acestui curent de profunda spiritualitate ortodoxa un caracter integral.

Curentul isihasta patruns pe pamantul romanesc, inca din secolul al XIV-lea, datorita unei anumite existente de sine statatoare pe care Tarile romanesti au pastrat-o in conditiile istorice ale vremii, datorita legaturilor stranse cu Muntele Athos, dar si dezvoltarii unei vieti manastiresti autohtone.

In secolul al XVIII-lea, calugarul Paisie Velicicovschi, venit de la Poltava datorita acestor conditii existente in Tarile romanesti, a gasit in Moldova un monahism, care, prin numerosii lui reprezentanti, practica, in continuarea neintrerupta a acestei traditii din secolul al XIV-lea, o viata isihasta insufletita de rugaciunea lui Iisus.

Istoricul rus Cetfericov, care a scris viata lui Paisie Velicicovschi, spune urmatoarele: "Platon (Paisie) intra pe pamantul Moldovei cu simtamantul celei mai mari bucurii si cu dragoste sincera pentru el. El stia ca aici infloreste monahismul, ca aici vin din Rusia multi asceti, care cauta un adapost pasnic, favorabil pentru viata singuratica si tacuta, si el dorea din tot sufletul sa se lipeasca de sihastrii de aici, sa vietuiasca cu ei in singuratate si tacere si astfel sa-si realizeze visul sau statornic din copilarie si tinerete.

In vremea aceea, Moldova se prezenta ca unul din cele mai infloritoare coltisoare ale lumii ortodoxe. In Orientul grec, Ortodoxia, stramtorata de turci, nu se putea bucura de libertatea trebuitoare. In Rusia, viata monahala incerca o stramtorare din partea guvernului.

Aproape pretutindeni unde s-au inaltat manastiri mai mari in Tarile romanesti, au existat prin imprejurimi unul sau mai multi sihastri. Acesti sihastri locuiau de multe ori in chiliile sapate in stanci sau in bordeie de lemn. In lucrarea lui Pavel Chihaia ni se prezinta in fotografie usile mai multor astfel de chilii in stanci din muntii Buzaului.

Langa Manastirea Putna, intr-o stanca de deasupra unei vai din apropiere, dainuieste pana astazi chilia Sfantului Daniil Sihastru. Se poate spune ca Stefan cel Mare si Sfant a zidit manastirea Putna atras de acest loc prin viata ce o ducea in imprejurimi Daniil Sihastru, care era, dupa traditie, duhovnicul lui. Dupa ce s-a restras in partile Voronetului, Stefan ce Mare a zidit si acolo o manastire, Voronetul, unde Sfantul Daniil Sihastru e si inmormantat.

La fel, langa Tismana se afla chilia in stanca unde se spune ca ar fi petrecut uneori, ca sihastru, intemeietorul manastirii, Sfantul Nicodim. Neculce, care ne spune, la randul sau, ca Voronetul a fost zidit de Stefan cel Mare la indemnul lui Daniil Sihastru, precizeaza ca si Alexandru Lapusneanu a zidit Slatina la indemnul unui alt sihastru.

Forma de vietuire calugareasca in mici schituri, potrivite unei practicari a rugaciunii lui Iisus intr-un cadru de liniste, era pana in secolul al XVIII-lea extinsa si in Transilvania, mai ales in sudul ei si in partile Bistritei, la poalele Carpatilor, de unde se facea usor comunicarea cu schiturile din sudul si rasaritul Carpatilor.

Intre Brasov si Sibiu existau in secolul al XVIII-lea vreo 120 de astfel de schituri. Aceste schituri si legaturile sihastrilor din ele cu sihastrii din schiturile din sudul si rasaritul Carpatilor a fost cea mai mare piedica in calea prozelitismului uniatist in Transilvania dupa 1700.

Documentele austriece nu mai inceteaza sa se planga de acesti calugari care treceau granita de la sudul si rasaritul Carpatilor la nordul lor. De aceea, la ordinul curtii imperiale din Viena, generalul Bucov darama cu tunurile schiturile din sudul si rasaritul Transilvaniei.

Existenta neintrerupta a miilor de sihastri si a sutelor de schitulete cu viata sihastra din cadrul tarilor romane se explica si prin faptul ca avem de-a face cu niste traitori ai vietii duhovnicesti crestine care devenisera extrem de populara in randul fiilor neamului. Popularitatea lor se vede din rolul pe care l-au jucat ei in sustinerea de rezistenta a poporului nostru in vremuri grele.

Am amintit de Daniil Sihastru, cel care l-a sfatuit pe Stefan cel Mare, intarindu-l la lupta pentru apararea Moldovei crestine, intr-un moment de descurajare. Ei nu erau niste redusi nepasatori de lume, in sensul reclusilor din Occident sau chiar de la Muntele Athos. Ei veneau in ajutorul oamenilor cu sfatul, cu spovedania, cu mustrarea, cu indemnul.

Calugarii, sihastrii, pustnicii acestia fugiti de lume, au iubit cel mai mult pe oameni, s-au rugat neincetat pentru ei. Acesti pribegi ai muntilor au fost in acelasi timp cei mai apropiati sfetnici ai voievozi lor. Toti voievozii au avut ca duhovnici si sfetnici de taina calugari si sihastri. In ei aveau cea mai mare incredere, cea mai mare nadejde, de la ei cereau rugaciune si binecuvantare, cand plecau sa-si apere credinta si pamantul stramosesc.

Popularitatea lor se vede si de acolo ca numele de sihastru, ca transcriere in limbaj popular romanesc a numelui isihast, a devenit si a ramas in viata poporului nostru cu intregul lui inteles din secolul al XIV-lea, cand s-a raspandit din Sfantul Munte, ca un nume familiar, dar si ca o dovada ca modul isihast al calugariei s-a practicat in tot trecutul nostru, in vazul poporului.

Dupa cate stim, la nici un popor ortodox numele de sihastru n-a devenit atat de popular, nu s-a pastrat cu aceasta larga si populara rezonanta, fiindca si modul isihasmului romanesc a avut caracterul sau specific.

Ca si isihasmul in general, si isihasmul romanesc a ramas profund animat de dorinta curatirii de patimi si a fapturii virtutilor cu scopul de a dezvolta in fiinta traitorilor crestini capacitatea de sesizare si vedere a lumii taborice care a transfigurat intreaga persoana a Mantuitorului astfel incat fata Lui stralucea ca soarele, iar hainele erau mai albe decat lumina (Mt. 17, 20).

Pe parcursul acestui suis duhovnicesc, care implica o rugaciune neincetata si o aspra infrangere, paza mintii joaca un rol deosebit de important. Cum ne spune un sfant parinte, "ceara, cand e departe de foc, e tare si vartoasa, iar daca o arunci in foc, se topeste si in mijlocul flacarii se aprinde si arde si se face intreaga lumina si asa se sfarseste intreaga in foc si nu e chip sa nu se topeasca in foc si sa nu se faca apa. Asa si mintea omului, cand e singura, fara sa se intalneasca cu Dumnezeu, intelege cate sunt in puterea ei. In acest caz, duhul amagirii se apropie de om, ii zapaceste mintea si o salbaticeste, ii face inima aspra si o intuneca, ii pricinuieste frica, temere si mandrie, ii isca prin nalucire, in fata ochilor o lumina care nu straluceste si nu e curata, ci rosie, ii scoate mintea din frau si indraceste si spune cu gura cuvinte necuviincioase si hulitoare. Dar cand se apropie focul dumnezeiesc si Duhul Sfant, atund mintea omului e rapita de acea lumina si luminata de lumina cunostintei dumnezeiesii, inima i se face senina si blanda si da la iveala roadele Duhului, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, compatimirea, iubirea, smerenia si celelalte. Sufletul lui primeste o bucurie de negrait".

O trasatura specifica a isihasmului romanesc consta in tendinta lui de a lega rugaciunea lui Iisus, ca preocupare majora a nevointelor isihaste de desavarsire, de rugaciunea obsteasca din manastiri. Se spune ca "fiecare dintre sihastri pastrau legatura cu manastirea din care faceau parte. In fiecare sambata coborau din munte, isi primeau tainul acordat de egumen, se marturiseau la duhovnicul manastirii, a doua zi se impartaseau si iarasi se urcau la chiliile lor. Ocupatia permanenta a sihastrilor era sfanta rugaciune a lui Iisus".

Se pare ca din acest punct de vedere, al legaturii dintre sihastri si viata liturgica a manastirilor din apropierea lor, un rol important l-a avut Paisie Velicicovschi. Ceea ce a adus el consta in introducerea rugaciunii lui Iisus in viata de obste si, prin aceasta, o inviorare a spiritualitatii isihaste in ea si prin ea.

Vasile de la Poiana Marului spune ca rugaciunea inimii nu e numai pentru sihastri, ci si pentru cei din viata de obste. Aceasta practica avea sa cunoasca o ampla dezvoltare la manastirile Cernica si Caldarusani.

Dar una dintre cele mai specifice trasaturi ale isihasmului romanesc consta in faptul ca a reusit sa lege preocuparea pentru o inalta si dinamica viata spirituala cu grija fata de saraci.

Staretul Gheorghe de la Manastirea Cemica, de origine transilvanean si insotitor al lui Paisie Velicicovschi la Athos si in Moldova timp de 24 de ani, ajuta pe monahii din obste sa paseasca pe calea desavarsirii si a nepatimirii, dar sa devina si folositori altor oameni care aceau nevoie de ajutor.

In acest sens putem spune ca Sfantul Calinic, floarea cea mai aleasa a spiritualitatii de la manastirea Cernica, uneste in profilul lui duhovnicesc, in mod uimitor, rugaciunea si infrangerea cea mai severa, pe de o parte, cu ascultarea cea mai deplina in obste si cu grija fata de saraci, iar pe de alta parte, cu activitatea de ctitor si ziditor de biserici. El cere monahilor sa aiba rugaciunea lui Iisus nu numai in minte, dar si in inima.

Prin aceasta, am putea spune ca isihasmul romanesc, care reuseste sa tina impreuna verticala contemplatiei lui Dumnezeu cu orizontala faptuirii si a grijii fata de cei saraci prin intermediul vietii liturgice, devine expresia unui crestinism integral pe care Biserica trebuie sa-l practice mai ales in contextul spiritual, cultural si social al vremii in care traim, pentru renasterea spirituala si morala a neamului.

Incursiunea noastra in cadrul isihasmului romanesc n-ar fi completa daca n-a aratat la sfarsit si ceva despre importanta lui din punct de vedere teologic si cultural. Pe langa faptul ca isihasmul romanesc pare sa fi dat la iveala, inaintea manuscriselor slavone ale Filocaliei, care au circulat prin Moldova, o traducere romaneasca a acestei opere ascetice monumentale, a avut si o influenta benefica asupra creatiei teologice romanesti, careia i-a permis sa se mentina pe linia gandirii patristice.

In vreme ce teologia greaca si rusa a oscilat intre influenta catolica si protestanta (de exemplu la greci, intre tendinta catolicizanta a lui Meletie Sirigul si a patriarhului Dositei al Ierusalimului, si cea protestantizanta a lui Ciril Lukaris, Mitrofan Critopol, Ioan Cariofil; iar la rusi, intre tendinta catolicizanta a Scolii din Kiev, pana la Petru cel Mare, si intre cea protestantizanta care incepe de la Petru cel Mare prin Teofan Procopvici, pana ce Dimitrie Cantemir incepe sa descopere linia ortodoxa in spiritualitate), lucrarile lui Neagoe Basarab, Varlaam, Dosoftei sau chiar Dimitrie Cantemir se pastreaza pe fagasul gandirii patristice. Si nu este intamplator daca Parintele D. Staniloae, care a tradus Filocalia in limba noastra romaneasca, a intreprins, o vasta opera de purificare a teologiei romanesti de influente eterodoxe pagubitoare asezand-o temeinic pe bazele gandirii patristice, adica asezand la baza teologiei romanesti o temeinica baza spirituala, in duhul filocaliei, al spiritualitatii rasaritene.

Prin aceasta, teologia romaneasca a avut posibilitatea sa depaseasca presiunile exercitate asupra ei de o filosofie atee si sa continue sa lupte neabatut impotriva valurilor secularizante care confrunta teologia si cultura europeana.

Pr. Prof. Dumitru Popescu